Preluca Veche, oaza de românism de lângă Copalnic Mănăştur

Fascinaţi de frumuseţea sălbatică a naturii din zona Preluca Veche, am revenit în micuţa localitate maramureşeană pentru a vorbi cu oamenii de aici, pentru a sorbi din nectarul florilor de pe pajiştile ce se întind precum petele de culoare ale pictorilor, pe pânze, pentru a simţi liniştea ce te înconjoară şi pentru a vedea unde se duce timpul ce stă, parcă în loc. Un reportaj la aproape 800 de metri altitudine, în locuri în care aerul miroase frumos, adierile sunt bătăi blajine ale îngerilor ce se îngrijesc de toate cele ce se găsesc în Preluca Veche.

Am plecat din Baia Mare, la o oră destul de matinală. Soarele se afla într-o poziţie de început de zi, dar căldura sufocantă ne-a determinat să dăm drumul aerului condiţionat produs între patru geamuri de maşină lăsate în jos. Drumul este şi el de poveste, mai ales după ce ajungi în Copalnic. Am trecut de centrul comunei şi, după câteva viraje, spre dreapta se face un drum ce duce la Preluca Veche, după cum glăsuieşte tabla pusă de autorităţi. Maşina şi-a încordat muşchii motorului şi a început să urce. Viraje după viraje şi brusc am intrat într-o zonă împădurită. Drumul este „puşcat”, dar ştiam de data trecută că cei din Preluca îl numesc drumul SAPARD, adică un drum forestier ce a fost chiar şi asfaltat cu foarte mulţi ani în urmă.

Acum, pe ici pe colo, mai sunt urme de asfalt, multe gropi, pietriş aruncat şi tasat, probabil cu ceva ani mai în urmă. Unele pante sunt într-un unghi mai deschis, altele par mai line, cert e că urcuşul devine oarecum obositor, dacă nu eşti obişnuit. În vreo două locuri perdeaua de pădure s-a deschis şi am intuit că este un hău la câţiva paşi de noi. Viteji, am urcat fără să clipim. După vreo 15 minute am ajuns pe culme, la peste 800 de metri altitudine, după care am început să coborâm câteva zeci de metri, mergând tot pe curbe ale unui drum ce, într-un fel, ţine civilizaţia departe de Preluca Veche. Pe aceste porţiuni de drum am văzut vaci ce pasc liniştite într-un fel de ţarcuri ce se întind pe culmile ce se desfăşoară după nişte criterii greu de înţeles de nişte orăşeni înrăiţi. Au apărut şi primele case, dar nu este ca într-o localitate obişnuită. Case după case, cu terenurile împrejmuite.

Aici apare o casă, după care mai mergi ceva vreme şi mai apare una, două, iarăşi pauză şi tot aşa. Doar în centrul satului se află un pâlc de case, două biserici, şcoala şi ce ar mai trebui să fie într-un centru. Dar totul redus la minim!

Pentru cei din Preluca, formula „du-te la vecinul” are o altă desfăşurare. La noi mergi câţiva metri, aici mergi trei, cinci, şapte kilometri, urcând şi coborând pante, văi. În linişte!

Am intrat în sat şi nici măcar praful de pe drumul SAPARD nu s-a ridicat. Liniştea ne-a cuprins, de îndată ce zgomotul motorului s-a oprit. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în stânga şi în dreapta, căutând oameni, animale, ceva…Nimic!

Doar câteva gâze ne-au invadat, începând să urce pe pantofi, pe pantaloni, pe cămaşă, în păr, în gură. Am zâmbit fericiţi, o senzaţie pe care nu am mai simţit-o de mult, din copilărie. Orăşenii din noi s-au revoltat puţin, dar frumuseţea satului a învins. Abia atunci am fost invadaţi de linişte. Aceasta s-a insinuat în apropierea noastră şi ne şoptea să imortalizăm monetele de acolo, deoarece nu ne vom mai întâlni curând. Am alungat cu mâna viziunea plăcută şi am pornit în căutarea oamenilor.

După câteva zeci de metri, am dat de o casă frumoasă, o curte generoasă, un căţel ce făcea o hărmălaie de faţadă, stând tolănit într-un ţarc al lui. Toate uşile deschise, dar nici o prezenţă umană. Am încercat la uşă, cu bătaia clasică în toc. După câteva minute a coborât din casă o doamnă, Pop Marilena, ce s-a dovedit a fi profesoară la şcoala din Preluca Veche. Ne-a poftit în casă, după ce a aflat că vrem să scriem despre sat şi oamenii care îl locuiesc. După alte câteva minute, a venit şi soţul doamnei, directorul şcolii din Copalnic Mănăştur, implicit şi al şcolii din Preluca.

„Predau la Şcoala din Preluca Veche din 1984, m-am căsătorit aici şi pot să spun că îmi place acest loc, chiar dacă vin din Baia Mare. Desigur, pentru cei ce vin din oraş, din locurile mai agitate, după ce dau de liniştea de aici, au impresia că timpul s-a oprit în loc. Ai impresia că ai tot timpul din lume şi nimic nu te poate deranja. Ai posibilitatea să faci ce vrei tu, când vrei tu, cât vrei. Poate şi acest fapt îi face pe oamenii de aici să fie mai calmi, mai liniştiţi. La noi, tinerii sunt mai agitaţi, ar vrea şi ei să aibă luxul pe care îl au ceilalţi, din altă parte. Ar vrea şi ei să se bucure de toate privilegiile astea moderne: calculator, maşină. Dar ceilalţi, mai în vârstă, sunt foarte liniştiţi, calculaţi”, a spus doamna profesor Pop.

Dialogul s-a legat uşor, dar am suferit câteva dezamăgiri. Venisem în Preluca cu câteva prejudecăţi, idei fixe. Iarna, de exemplu consideram că se circulă greu spre localitate şi că probabil sunt perioade în care localitatea este izolată de lume. Am dorit să ştim ce fac cei de acolo iarna…

„Acum să ştiţi! Modernităţile astea de acum au ajuns şi aici. Cam toată lumea are maşină, poate chiar două, drumurile sunt curăţate când avem ninsoare şi nu suntem izolaţi. Avem curent, avem internet, confortul obişnuit”, a spus doamna Pop.

Şeful casei, ce s-a dovedit a fi şi şeful doamnei pe linie profesională, este născut în Preluca şi se încadrează în tiparul descris de doamna profesoară. Este calm, tăcut oarecum, ospitalier, are mâni puternice, se vede că lucrează tot timpul, nu stă doar în biroul de director de şcoală. Ne-a oferit mostre de ospitalitate maramureşeană, dar cu nuanţe de Preluca. El şi soţia lui ne-au explicat că în Preluca sunt peste o sută de case, ca număr de casă, dar în realitate sunt mai multe, în unele curţi fiind două trei case. Locuitori sunt patru sute şi ceva de suflete, cu copii cu tot. Tot ei ne-au explicat modul fascinant în care este construit satul. De undeva de pe culme se vede destul de bine. Sunt pâlcuri de case aşezate după un desen al posibilităţilor urbanistice.

„Aici unde ne aflăm se numeşte sat, partea centrală. Partea de nord se numeşte „Peste vale”. La partea de ieşire din sat îi spune „Făcătura”, spre sud, după Biserică se numeşte „piciorul Maşchi”, cum coborâm spre Măgureni este un alt pâlc de case înşirate pe o vale, „La Valea arinului”, şi pe valea următoare, oameni îi spun „Runtaş. Doar noi şi Bucureştiul avem aşa, sectoare cu denumiri şi delimitări clare”, a spus doamna Pop.

„Localitatea este risipită ca în Apuseni. Sunt cinci crânguri cu case. Acum este şi Preluca Nouă, dar la început a fost doar cea Veche.

Localitatea aceasta s-a întins spre vest în decursul timpului şi a devenit Preluca Nouă. La începuturi, oamenii îi spuneau „La pădure”. Iar cei din Preluca Nouă le spuneau celor din Preluca Veche „În satul bătrân”. În timpul celui de-al doilea Război Mondial aia a fost o comună Preluca. Un mandat era primar de aici, în celălalt era primar din Preluca Nouă, iar Primăria era în casa primarului şi toate documentele erau puse în lada de fier şi era dusă dincolo când începea mandatul celuilalt. Aşa era înţelegerea între oameni, să nu fie supărare”, a spus directorul Pop.

Tot el ne-a mai distrus un mit. În Preluca Veche este apă la robinet din 1973. Dar ne-a şi spus un lucru foarte interesant.

Aici este o zonă în care nu au locuit decât români şi întotdeauna au fost liberi. Nici CAP nu a fost!”, a spus Pop.

După ce am plecat din casa directorului de şcoală, am pornit spre locul în care stă profesoara de Limba română a Şcolii din Preluca Veche. Am mers de ne-am întrebat dacă nu ajungem în Vima, dar eram tot în Preluca. Casa este pe dreapta şi am văzut construcţii vechi, din bătrâni, frumos îngrijite, colorate cu albastru precum cerul. Este casa mamei profesoarei de română. O doamnă de 93 de ani. Un căţel, pe nume Lord, ne-a privit cu simpatie, iar doamna profesoară era în bucătărie, făcând plăcinte cu brânză de oaie şi verdeaţă. Buuune!

Curtea generoasă ne-a primit la o masă şi bănci din lemn pentru o discuţie despre sat. Fiul doamnei, un chip cunoscut, este actor în Cluj, simpatic şi implicat şi în viaţa culturală a comunei Copalnic. Doamna Ani are o sală de clasă în care pe un perete sunt puse farfurii de lut şi icoane, şi are un citat din Lucian Blaga, totul sub semnul dragostei de sat, de şcoală.

„O tradiţie orală spune că satul a apărut pe la 1200. Din documentele existente a reieşit că pe la 1600 aici au fost „nemeşi”, adică doar români. Se spune că cei doi care au dezvoltat satul s-au numit Nichita şi Florian, cei doi strămoşi ai prelucanilor. Toţi cei de aici au la origini un Nichita sau un Florian. Sunt gospodari. Pe la 1900 aici erau foarte mulţi meşteri, mulţi morari, pe toate văile erau mori de apă. Se trăia din produse proprii. Acum nu mai avem nici un meşter şi toate văile sunt pustii. 

În perioada Imperiului Austro-Ungar, localitatea era denumită Harangoş (mânioşii), deoarece nişte colectori de taxe au venit aici şi au luat bătaie. Au spus că nu mai vin aici deoarece oamenii sunt mânioşi”, a povestit doamna Ani Florian. 

Doamna Rozalia este mama profesoarei de română. Are 93 de ani, a născut nouă copii şi are o memorie foarte bună. Doar vârsta a îndreptat-o puţin din spate. Un spirit viu, un patriot şi un român adevărat.

„Acum nu ştim încotro mergem. Viaţa asta are obstacolele ei, greutăţile ei, pe care oamenii de acum nu le cunosc. După Război a fost foarte greu. Am trecut prin multe, dar aici ne-am simţit acasă.

Atunci Ţara a fost foarte săracă şi când au fost ungurii nu era bine. Toate le luau. Dar pe vremea Regelui era mai bine! Era nobilitate şi între oameni şi oamenii au fost nobili. A fost altfel!

Faptul că noi nu am avut CAP ne-a adus multe rele. Am suportat multe din partea comuniştilor! Erau foarte multe dări. Aveam o grămadă de oi, apăi îmi rămânea doar un pic de brânză, într-un borcan. Ne-or necăjit destul. Ne umplea casa cu colectori, o grămadă, apoi se puneau la masă, trebuia să le pui horincă, mâncare. Îşi aduceau şi pruncii. Pe oamenii bătrâni îi batjocorau. Erau mulţi, veneau cu hereghie, dar toţi s-au dus…care încotro!”, ne-a povestit doamna Rozalia, mama profesoarei de română din Preluca Veche.

O localitate în care trebuie să mai vii, deoarece oamenii sunt extraordinari, iubesc ţara şi sunt români adevăraţi.