Poveşti din secolul trecut

Scriitorul Nicoară Mihali ne-a obişnuit deja cu subiecte inedite, iar luna aceasta va lansa un nou volum despre „Elita Borşei Maramureşului de altă dată”. Ştiind că „vânează” poveşti neabordate de alţii, l-am provocat să ne vorbească despre Maramureşul de la începutul secolului XX.

Unul dintre cei mai de seamă oameni pe care i-a avut Borşa la începutul secolului XX este Gavrilă Timiş, notarul Borşei, care se naşte în 1869 şi se stinge din viaţă în 1941. Omul acesta s-a căsătorit cu fiica unui preot din Romuli, Bistriţa. Făcuse deja studiile la Budapesta şi Cluj şi terminase Facultatea de Drept. Prin căsătoria cu această femeie educată va avea 5 fete şi trei băieţi.

Preocuparea lui este cât se poate de firească, pentru că Maramureşul începutului de secol era deja bolnav de maghiarizare. În 1906, Iorga observă că toată protipendada Maramureşului, în mod special preoţii şi învăţătorii care ar trebui să fie români adevăraţi, erau daţi de partea autorităţilor maghiare. Iorga vede că în casele lor nu se vorbeşte limba română şi că în biblioteci aveau cărţi maghiare. Mai este un moment deosebit în 1913, când episcopul de Gherla, unchiul lui Iuliu Hosu, Vasile Hosu, face o vizită în Maramureş tot cu scopul de a deştepta elitele, pentru că elementul românesc era pe cale de dispariţie.

Aceste două vizite trezesc elementul românesc şi tinerii români talentaţi şi cu dragoste de carte sunt ajutaţi să facă studii superioare.

Acest Gavrilă Timiş a lui Gabor, unul dintre cei 16 copii a primarului de Borşa - Timiş Gavrilă Gabor (1830-1890).

Acest primar a fost atât de preocupat de educaţie, încât pe propria livadă şi o parte din casa lui le transformă în şcoală. A fost pentru prima dată când un primar renunţă la camerele lui din casă pentru a face şcoală pentru comunitate. Un asemenea om era normal să-i dea o educaţie deosebită şi fiului, care la rândul său va face asta.

Acest notar nu va apărea niciodată în politica vremii, nu se înscrie în niciun partid şi nu iese în evidenţă prin orice acţiune publică. Când se înfiinţează, despărţământul Astra are un rol foarte important. În 1913 se înfiinţează Despărţământul Astra şi încearcă să redeştepte tinerimea română. Îl întâlnim pe notar la fiecare acţiune a Astrei, dar este o prezenţă discretă care nu iese niciodată în faţă.

Notarul Gavrilă Timiş a lui Gabor a fost o persoană deosebită pentru că le-a impus copiilor săi să facă şcoală. Primul său fiu, Toader, ajunge avocat la Bucureşti, Gavril ajunge judecător la Oradea, Emil ajunge ziarist la marile ziare şi chiar în redacţia cu Pamfil Şeicaru la Bucureşti. Cele 5 fiice sunt şi ele instruite şi educate. Trei dintre ele vor fi profesoare. Este vorba de Maria, care nu s-a căsătorit niciodată, căreia i s-a zis şi Miţi. Acesteia i s-a dus vestea că a lăsat doi copii repetenţi din neamul Găborenilor, iar rudele nu i-au iertat asta, cum de a fost în stare să lase repetenţi din propriul ei neam? O altă fiică a notarului, Aurelia este profesoară şi se căsătoreşte cu celebrul medic al Sighetului, Wilhelm Wischegg. O altă fiică este Lucreţia, care va termina facultatea la Cluj şi Academia Comercială, se va stabili la Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în Germania şi va ajunge profesor universitar. Margareta, la rândul său, termină studiile economice şi se căsătoreşte la Bucureşti. De asemenea, Victoria se căsătoreşte cu unul dintre cei mai mari avocaţi ai Maramureşului, Vasile Pop.

Iată că aceşti copii pe care notarul i-a trimis la şcoală, toţi ajung mai departe, iar urmaşii lor ajung să aibă studii superioare. Cunoscându-i-se viaţa, ar merita ca numele lui să fie trecut pe frontispiciul Liceului Borşa. Mai ales că Gavrilă Timiş a lui Gabor este total necunoscut. Este cunoscut doar prin neamul lui, pentru că toţi copiii lui au ajuns mari intelectuali ai ţării şi au purtat imaginea Borşei în suflet.

O altă poveste deosebită este a medicului Wilhelm Wischegg, soţul Aureliei Timiş, fiica notarului. El a fost unul dintre cele mai interesante personaje din lumea medicală pe care le-a avut vreodată Sighetul. A lucrat la Spitalul de Psihiatrie, iar în perioada cea mai neagră a anilor comunismului, el a fost medicul Penitenciarului. Printre altele, el a fost chemat să declare moartea lui Iuliu Maniu şi tot semnătura lui este pe actele de deces ale marilor personalităţi care s-au stins la Sighet. Nu se ştie cât a fost de aservit comuniştilor, pentru că, după câte se povesteşte, de vreo două ori a fost şi el închis într-o celulă. Se pare că nu era agreat acolo, dar era unul dintre medicii de excepţie recunoscuţi. Nu se ştie ce a semnat şi cum a semnat, pentru că actele oficiale nu prevedeau şi cauza morţii. Era doar un act de constatare a decesului: „După câte am aflat, erau două certificate de deces. Unul oficial comunist, cu minciuna după el, în care se scria de ce a murit, şi unul, cel real, care nu s-a prea văzut niciodată pentru că era clasificat.

Mă gândesc că dacă era un om aservit sistemului, nu şi-ar fi adus soacra de la Borşa, care era considerată chiabură. Soacra lui avea vreo 70 de ani şi urma să fie aruncată în închisoare. Iar medicul i-a făcut o cameră fără geamuri în casa lui şi intra acolo direct printr-un dulap din casă. O ţinea toată ziua acolo, ascunsă, să nu fie văzută, iar seara o scotea pentru puţină vreme. A fost tot un fel de celulă, numai că nu era în închisorile cumplite din ţară.

După moartea notarului, Miţi se mută la Sighet, cealaltă soră căsătorită cu avocatul este tot la Sighet, deci, practic mare parte din familia notarului se mută în casa medicului, iar el continuă să menţină nucleul familiei închegat”, spune Mihali. 

Ţinând cont de situaţia soacrei sale, care risca să fie arestată, se spune că medicului îi era milă de destinul deţinuţilor politici. A fost închis de câteva ori pentru că era chemat să constate moartea deţinuţilor, iar el nu mergea decât a doua sau a treia zi. Iar şeful închisorii îl închidea pentru o noapte sau două să-l pedepsească. Nu era angajatul închisorii, ci era medic la policlinica din oraş.

De asemenea, tot în cartea lui Nicoară Mihali apare un caz unic în istoria naţională. „Am descoperit un caz foarte emoţionant. Am o fotografie în gara din Pasul Prislop, unde era linia de cale ferată Borşa-Iacobeni, făcută în timpul războiului în mai puţin de un an şi trei luni, pe o distanţă de 80 km. Soldaţii, în luna noiembrie 1918, când află că vor părăsi frontul din Borşa, îşi scot toţi instrumentele muzicale şi fac un fel de formaţie şi dau un concert în gara din Pasul Prislop. Este o fotografie a unui locotenent austriac, care dovedeşte şi arată că în jur de 150 de soldaţi care   şi-au luat cu ei pe front instrumente muzicale cântă Odă Bucuriei. Este momentul cel mai frumos şi înălţător din viaţa primarului Petre Gabor, care asistă la acest concert”.

Nicoară Mihali va continua cercetările despre oameni de seamă ai Borşei, iar în următorul volum va vorbi despre destinul unor preoţi deosebiţi.