Povești de iubire celebre

Constantin Brâncuşi și Maria Tănase

Celebrul sculptor român, Constantin Brâncuși, și interpreta Maria Tănase s-au iubit cu pasiune. A fost una dintre cele mai furtunoase povești de dragoste din arta românească.
Când a întâlnit-o pe Maria Tă­nase în 1938, la Paris, artistul avea 62 de ani şi un lung șir de cuceriri amoroase. Ea avea 25 de ani şi era deja „Pasărea Măiastră a muzicii românești” și „Edith Piaf a României”. Cei doi s-au cunoscut la o expoziție de artă populară, doar că artista a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să îl susțină. Maria Tănase a fost atât de extaziată de întâlnirea cu marele artist încât nu a mai părăsit atelierul lui vreme de două zile şi două nopţi.
„Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pă­mân­tul prin ce m-am priceput să fac, dar, când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nţe­legi?”, îi spunea sculptorul, Ma­riei, la începuturile relației.
Se spune că Maria Tănase l-a idolatrizat pe Brâncuși, care dorea s-o transforme din artistă populară în cântăreață de operă. Brâncuși era iritat că iubita lui alege cântece de petrecere în locul unora autentic românești. Mai mult, spiritul lui posesiv se bătea cap în cap cu felul ei li­bertin de a fi. Şi, curând, dra­gostea lor a început să se stingă. Maria şi-a dat seama că Brân­cuși avea dreptate, însă nu a mai ajuns să-i spună acest lucru, pentru că sculptorul a murit în 1957, la Paris.

În cinstea memoriei lui, dar şi a dragostei ce i-a purtat-o, a vrut să construiască o şcoală de muzică folclorică şi să trans­mită mai departe dragostea ei pentru cântec, prin intermediul şcolii. Dar visul ei nu s-a reali­zat. În primăvara lui 1963,
într-un turneu la Hunedoara, a aflat că este bolnavă de cancer la plămâni.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle

Ce doi s-au văzut pentru prima dată la Viena, în anul 1873, unde
Eminescu era student, iar Veronica venise să-și trateze o problemă de sănătate. Deși avea doar 22 de ani, tânăra era deja mamă a două fete, fiind căsătorită, încă de la 14 ani, cu profesorul universitar Ștefan Micle. Săgeata lui Cupidon i-a atins inima lui Eminescu, acesta fiind vrăjit de farmecul femeii cu păr bogat, de culoarea aramei, și ochi albaștri. În capitala Austriei, cei doi s-au îndrăgostit, însă Eminescu a fost nevoit să plece la Berlin, iar Veronica era așteptată la Iași, lângă familie.
Întors de la studii, Mihai Eminescu s-a stabilit în Iași, unde s-a reîntâlnit cu Veronica și a început să frecventeze casa soților Micle, la cenacluri literare. S-au întâlnit în particular în parcul Copou. Eminescu a decis să se mute la București, iar relația dintre ei s-a răcit, deși continuau să-și scrie frecvent. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria: „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi
s-a încheiat şi, dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi”.
După moartea lui Ștefan Micle, în anul 1879, se părea că, în sfârșit, cei doi aveau ocazia să-și trăiască povestea de dragoste. Însă, destinul le-a fost din nou potrivnic. Vero­nica a început să aibă dificultăți financiare, iar Eminescu nu o putea ajuta, deoarece își schimba des locul de muncă. În plus, prietenii lui Eminescu s-au opus relației lor, considerând-o pe Veronica o femeie de moravuri ușoare.

Veronica a venit pentru o scurtă perioadă la București, iar dragostea lor a fost binecuvântată cu un copil, care, însă, s-a născut mort. Dar cei doi încă au sperat că vor fi fericiți și și-au făcut planuri de căsătorie, care, însă, nu s-au concretizat nicio­dată. Frumusețea Veronicăi a atras mereu admiratori, dintre ei chiar și prietenii lui Eminescu. I. L. Caragiale și Ioan Slavici au încercat, fără succes, să-i cucerească inima. Gelos, Eminescu a dat crezare zvonurilor la adresa infidelității Veronicăi și a decis că este mai bine să pună capăt relației lor.

În anul 1883, au apărut primele semne ale bolii poetului, iar cei din anturajul celor doi îndrăgostiți au acuzat-o pe Veronica de indi­fe­rență. După aparenta însănătoșire a poetului, au mai dat o șansă iubirii lor. Părea că lucrurile intraseră din nou pe făgașul normal. Veronica
i-a dedicat lui Eminescu un volum de poezii scrise de ea. „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o măr­turisire de neștearsă dragoste“, acestea erau cuvintele așternute pe coperta primului exemplar.

Boala poetului recidivează și el a a fost lăsat în grija familiei de la Botoșani. A început un nou coșmar, deoarece sora acestuia a refuzat să o lase pe Veronica în apropierea lui. Abia în 1889,
Eminescu a fost internat într-un sanatoriu, unde s-a stins la 15 iunie. Durerea pierderii a fost prea mare pentru Veronica, care s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde a transcris într-un jurnal toate poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu și pe cele care i-au fost dedicate ei. În noaptea de 3 înspre 4 august, ea a înghițit un flacon de arsenic și s-a alăturat în nemurire iubitului său.

Octavian Goga și „Dăscălița”

Cea mai cunoscută și cea mai frumoasă poveste de dragoste de pe meleagurile noastre este cea dintre poetul Octavian Goga şi Aurelia Russu, prima învățătoare din Maramureș care a predat la elevii din Bontăieni peste 30 de ani.

Aurelia Russu era cunoscută de toată lumea drept „Dăscălița“ lui Goga. Povestea iubirii dintre cei doi a început în micul sat Bontăieni, unde se află, de altfel, şi casa „Dăscăliței“ lui Goga. Casa cu pricina a servit drept școală câteva zeci de ani. Potrivit informațiilor furnizate de cei din Primăria Dumbrăvița, Aurelia Russu a fost prima învăţătoare din Maramureș, originară din părțile Brașovului. În februarie 1900, Aurelia Russu participă la o nuntă în apropierea Braşovului, unde-l cunoaşte pe Octavian Goga, întâiul mare poet al generaţiei Unirii de la 1918. Între cei doi se infiripă o poveste de dragoste, fără un final pe măsură, din cauza apartenenţei religioase a familiilor lor. Atunci, poetul avea 19 ani, iar dăscăliţa 18. Cei doi ţin legătura prin corespondenţă, până în 1903, în tot acest timp Aurelia Russu primind de la poet nu mai puţin de 51 de scrisori.

Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop

Povestea de dragoste a celor doi partizani anticomuniști, Toma Arnăuțoiu și Maria Plop, a fost trăită în munți, sub teroarea comunistă a anilor ’50. În grota de la Poienărei, de pe Vârful Păpuşa şi Iezerului, s-a născut o fată, Ioana. Cei şaisprezece luptători din Grupul Anăuțoiu au fost capturaţi în 1958 şi executaţi în 1959, în Valea Piersicilor, din Jilava. Maria a murit câţiva ani mai târziu, în temniţa de la Miercurea Ciuc. Ioana, smulsă din braţele mamei, la vârsta de doi ani, este dată la un orfelinat şi apoi, cu greu, adoptată. După 1990, Ioana şi-a descoperit părinţii, bravii eroi ai luptei armate anticomuniste din Făgăraş. Mărturiile ei sunt copleşitoare.

Nichita Stănescu și Dora

Veșnicul îndrăgostit, Nichita Stănescu, avea 46 de ani când a cunoscut-o pe tânăra Dora, care pe-atunci avea exact jumătate din vârsta sa. I-a spus, din clipa în care a văzut-o, că o să fie nevasta lui și a reușit să o convingă să îl viziteze din nou.
Poetul era la Cluj, când și-a amin­tit că trebuie să primească vizita promisă de Dora, astfel că a luat primul tren către București. Prima declarație pe care i-a făcut-o a fost și cea care a cucerit-o: „Când m-am gândit zilele astea la tine, am simțit c[ mi s-a răsucit un cuțit în inimă”. Doi ani mai târziu, cei doi se căsătoreau. S-au iubit intens, iar Nichita i-a scris Dorei nenumă­rate poezii, în fiecare zi aceasta primea o nouă poezie și un nou nume de la iubitul ei. Dora a fost ultima și cea mai mare iubire a poetului și femeia în brațele căreia a murit.