Povestea nespusă a Episcopului Maramureşului şi Sătmarului: Jurnalul ascultării şi proniei divine

Este un amestec armonios şi unic între dârzenia şi demnitatea ţăranului maramureşean, teologia fără cusur a părintelui Steinhardt, care face mereu apel la fond şi profunzime, blândeţea şi capacitatea de iubire a ÎPS Justinian şi răbdarea molcomă şi fără crâcnire a Arhimandritului Serafim Man. Este doctor în teologie şi unul dintre cei mai apreciaţi ierarhi ai României, dar în sufletul său păstrează credinţa simplă pe care i-a insuflat-o măicuţa sa şi părintele din satul natal, pe care îl privea, în copilărie, ca pe un apostol. Întreaga sa poveste de viaţă este o adevărată pildă despre mi­nunile care devin posibile atunci când se împleteşte voia lui Dumnezeu şi supunerea omului. GAZETA de Maramureş vă prezintă un interviu-eveniment cu P.S Justin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului.
 

Viaţa PreaSfinţitului Justin sea­mănă izbitor cu povestea creionului şi cu prima lui calitate: poţi să faci lucruri mari dacă eşti conş­tient că există întotdeauna o Mân[ care te conduce: Mâna lui Dumnezeu. Numai că în orice minu­ne e nevoie de voia lui Dumne­zeu şi de învoirea omului. În bunătatea Lui, Dumnezeu îşi mărgineşte libertatea absolută, acolo unde începe libertatea noastră perso­nală, liberul arbitru. P.S Justin s-a supus acestei mâini care l-a purtat pe drumul me­nirii lui, iar acum, privind în urmă, ar putea sintetiza această cale prin cuvintele Cuvio­sului Varsanufie de la Mănăstirea Optina: „Toată viața e o taină minunată, cu­noscută doar de Dumnezeu. În viață nu există înlăn­țuire de evenimente întâm­plătoare – totul este proniator. Noi nu înțelegem însem­nătatea uneia sau alteia dintre întâmplări. Avem înaintea noastră o mulțime de cu­fărașe, iar chei­le lipsesc”.

Pentru PS Justin, şirul „cufăraşelor” care au ţinut misterul voii lui Dumne­zeu şi a pedagogiei divine a început chiar de la naştere. Preotul din sat, părintele Ţiplea, a vorbit într-o zi cu mama Preasfinţiei Sale şi a întrebat-o direct: „Câți prunci aveți?”. Mama a răspuns că are trei copii acasă şi că se anunţă vremuri tulburi, că va veni co­lec­tivizarea şi îi mulţumeşte lui Dum­ne­zeu că îi poate creşte pe cei trei copii pe care îi are. Inspirat de Dumnezeu, părintele i-a spus: „Dacă o să-ţi mai dăruiască  Dum­nezeu un copil, o să-l faci?”. „Eu nu l-oi pierde”, a răspuns femeia. Atunci preotul a concluzionat: „Faceţi un prunc, că acela nu a avea nevoie de pă­mânt. Îl va sluji pe Dum­nezeu. Trimite-ţi băr­batul la spovedit”. Aşa a venit pe lume PS Justin, într-o fa­milie de creştini din Rozavlea.
Şi parcă nu doar gândul preotului a fost profetic, ci şi ascultarea mamei sale. Asemeni mamei sale, PS Justin a primit tot ce i-a trimis Dumne­zeu şi s-a lăsat purtat pe drumul hărăzit de El. Oricine îi citeşte CV-ul, des­luşeşte „Mâna” care L-a purtat: la 14 ani a intrat la mănăstire, la 22 a fost hirotonit, la 28 a devenit stareţ, la 33 episcop vicar, iar anul trecut Episcop al Maramure­şului şi Sătma­rului.
„Cred că e mai corect să spun că m-am simţit chemat şi purtat de voia lui Dumnezeu prin toate aceste evenimente deosebite, pe care
n-aş fi avut cum să mi le pregătesc, la care nu m-am putut gândi şi care au venit ca o chemare de la Dumnezeu şi ca o responsabilizare a mea, pe măsură ce am ­înaintat în vârstă şi în cu­noaştere de Dumnezeu şi de Tainele Lui. Toate au venit cumva peste mine şi Dum­nezeu m-a pregătit pentru fiecare moment într-un mod special. Într-un mod pedagogic deosebit”.

Peste ani, a desluşit cheile de la „cu­făraşele” cu tainele lui Dumnezeu. Niciuna n-a fost fără un scop: „Am fost un copil foarte firav, foarte bolnăvicios. Eram bine când am intrat la mănăs­tire, dar eram foarte firav, repede mă îmbolnăveam, eram forte sensibil şi toate acestea au fost o primă lucrare pedagogică a lui Dumnezeu: să nu fiu prea voinic şi prea atras spre lucrurile lumii. Intrând în mănăs­tire am început să înţeleg viaţa monahală. Eu am intrat în mănăstire fără să mă gândesc că aş putea deveni preot sau  ierarh, voiam să fiu doar călugăr. Când am mers la Rohia cu măicuţa mea, la primul hram, l-am întâlnit pe ÎPS Justinian, i-am să­rutat mâna, m-a binecuvântat, i-am pri­vit ochii. M-a binecuvântat şi cu pri­virea şi cu mâna şi m-a marcat acel moment atât de mult încât am zis aici vreau să trăiesc. A fost acel prim mo­ment în care glasul lui Dumnezeu a vorbit într-o inimă foarte curată, la 14 ani, inima omului este foarte curată. A fost o decizie fermă, aşa am simţit să spun atunci. Miracolul este că nu mi-am mai schimbat hotărârea şi pe urmă Dumnezeu m-a purtat, m-a condus în conti­nuare. În şcoală am fost un tânăr voios, am fost un tânăr între ceilalţi, destul de acomodat lumii în care trăiam. Nu am fost retras în sensul în care vocaţia mea de frate de mănăstire, de viitor monah, să-i stingherească pe ceilalţi. M-am lăsat influențat de ei, am fost cu colegii la spectacole, la un restaurant, chiar şi la discotecă am fost. Am încercat nici să nu-i smintesc, nici să nu-i stânjenesc. Dar când am terminat Seminarul, după banchet, le-am spus colegilor: Eu mă întorc la mănăstire şi mă călugăresc. M-au întrebat: «Cum, tu? Tânăr, frumos, deştept, ai putea face orice...». Am răspuns: Da, am să mă întorc, pentru că sunt dator faţă de această mănăstire care m-a crescut şi m-a purtat la şcoală.
Situaţia mănăstirii Rohia era foarte grea. Părintele Serafim Man se îmbol­năvise, era grav bolnav, un pă­rinte murise la 40 de ani, mai erau doi slujitori la Rohia şi am zis că sunt dator să renunț la viaţa mea civilă și să intru în mănăstire. Dacă nici eu nu o fac, cine să o facă? Aşa le-am spus, dar ei nu au crezut. Am făcut banchetul, ne-am despărţit. Eu am rămas la mănăstire, m-au hirotonit diacon şi preot la 24 de ani, la 25 m-a călugărit P.S. Justinian.
A început Dumnezeu să lucreze şi mai vi­zibil în viața mea. Intrarea în viața monahală a adus multă ispitire și încercare. Eram mai mereu bolnav, iar colegii vorbeau și credeau că am o boală incurabilă și de asta m-am călugărit. M-au lăsat în pace toţi, m-au pă­răsit toate prieteniile, toate relaţiile de colegialitate de până atunci. Chiar şi în situaţia în care eram, mi-am făcut datoria la mănăstire, ca și preot și secretar, trecând peste toate is­pitele. Am început să înțeleg că tot Dumnezeu, prin pedagogia Lui divină, conducea. Că, dacă eram sănătos, eram buiac. Situația aceasta s-a datorat și hotărârii mele definitive și irevocabile spre viața monahală, fără să mă uit înapoi și atunci se explică și ispitele”.

La 27 de ani şi-a asumat sarcina grea a stăreţiei, cu toate frământările de atunci. Părintele Nicolae Steinhardt era la Rohia, iar Securitatea făcea presiuni uriaşe. Dar PS Justin a învăţat să fie ferm şi cu călugării, mai toţi tineri, în jurul vârstei de 20 de ani, ca să nu spu­nă oamenii că e „o mănăstire de copii”, dar  şi cu autorităţile care îl vroiau turnător. N-a cedat şi astăzi spune cu bucurie: „Am rezistat foarte mult asaltului securistului din Lăpuş, le-am spus să nu mă caute pentru că eu n-o să scriu niciodată nimic despre ni­meni, că dacă va fi revoluţie în mănăstire o să vă spun, dar dacă nu, nu am ce. Şi am reuşit să nu scriu niciun cuvânt”. Aşa i-a câştigat încrederea şi dragostea părintelui Steinhardt. Atât erau de apropiaţi încât eruditul in­telectual i-a cerut să-l tu­tuiască: „Stein­hardt îmi era de mult ajutor, el ştia că sunt cinstit, eram apro­piaţi, prieteni,
mi-a cerut să îi spun Nicu. Dar i-am spus: Cum? Nu pot, eu sunt copil de ţăran, nu pot”.

De-a lungul vremii a fost martorul multor minuni: „Părintele Serafim a supra­vieţuit pronosticului dat de doctor (diagnosticat cu cancer, părintelui Sera­fim i s-a spus că mai are de trăit foarte puțin - n. red). De altfel, la Rohia şi cu alţii s-au întâmplat miracole şi cred că şi cu mine s-au întâmplat miracole, pentru că tot ce mi s-a întâmplat am socotit că a fost pedagogie divină. A trecut comunismul, înmormântarea părintelui Nicolae, unde a fost tot un om şi un securist, iar apoi m-am eliberat de această povară”.

La 32 de ani, ÎPS Justinian i-a arătat o scrisoare şi i-a spus că vrea să-i fie colaborator ca și episcop vicar. A răs­puns din nou smerit: „Voi face ascul­tare”. „În timp s-a văzut cum m-a purtat Dumnezeu în viaţă. Acum le înţeleg aşa, dar atunci nu le-am înţeles. A fost planul lui Dumnezeu, în mod special această dorinţă a ÎPS Justinian şi che­marea la slujirea arhierească”.
Responsabilitatea de ierarh nu a însemnat căutarea comodității și confortului, ci dimpo­trivă. PS Justin a înţeles că, de vreme ce Dumnezeu i-a dăruit atât de mult, şi el e dator să-i întoarcă lui Dumnezeu şi oamenilor cât mai mult. La înce­put, ÎPS Justinian i-a pus toiagul de ierarh în mână şi l-a în­văţat să-l poarte, iar la bătrâneţea Arhie­piscopului nostru, PS Justin a înţeles că rolurile s-au inversat şi că acum e vremea ca el să-l ajute pe pă­rintele său să-şi poarte toiagul!

Vocaţia de ctitor o explică tot din acest simţ al datoriei faţă de Dumnezeu dar şi prin acea mândria tipic maramureşeană, a ctitorilor de porţi şi biserici, care îşi doresc să construiască ctitorii care vor dăinui peste veacuri, transmiţând mesajul din străbuni - „am fost şi-om fi”. „M-am apucat în 1996 de ctitoria bisericii de la Rohia, Catedrala Mun­ţilor, pentru că eu stăteam în Casa cu Paraclis şi mă uitam în jos la vechea bisericuță. Şi mi-am zis: Nu se poate ca eu, o fiinţă muritoare şi păcătoasă să mă uit în jos la casa Maicii Domnului. Am zis că trebuie să-i întorc lui Dum­nezeu şi Maicii Domnului un dar pentru tot ce mi-au dat: «Ce-i voi răsplăti lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat mie»… Și așa s-a născut biserica mă­năstirii Rohia. Apoi mi-am asumat ]n[lţarea Cate­dralei Episcopale din Baia Mare, cu binecuvântarea ÎPS Justinian. Pe toate le consider datoria şi răspun­sul meu pentru darurile primite de la Dumnezeu, dar şi lucrarea şi voia lui Dumnezeu care se împlineşte prin oameni.
Dumnezeu lucrează prin oameni, pe umerii cărora pune sarcini şi aşază cruci pentru că ştie că le vor duce. Când ne-a adus împreună cu ÎPS Justinian, a ştiut că vom trage la acelaşi jug şi nu ne vom concura, ci ne vom completa”.

Ca orice „Golgotă”, nici urcuşul său nu a fost uşor. Ce rugăciune rostea în mo­mentele grele? „M-au învăţat şi pe mine părinţii: în momentele în care te copleşesc gândurile şi ai un fel de  dez­nă­dejde măsurată, te rogi cu rugă­ciuni scurte, smerite şi puternice. Deznă­dej­dea măsurată este caracterizată de părinţii Bisericii aşa: «nu mă mai pot încrede în puterile mele, datorită slăbi­ciunilor mele, dar  cred în ajutorul lui Dumnezeu nestrămutat». Cred că Dum­ne­zeu mă poate ajuta şi mă va ajuta în orice moment, adică nu deznădăjduiesc în ajutorul Lui. Ca orice monah, am avut multe nopţi de veche, cu ochii pe Psaltire şi cu gândul la Dumnezeu. Spuneam că nu mai pot. Şi nu o noapte, ci nopţi la rând şi ziceam: Doamne, parcă nu mai pot, este foarte greu, te rog, ajută-mă! Acum înţeleg altfel lupta cu vrăjmaşul, şi cum îl ispiteşte pe om, ori să se creadă sfânt, ori foarte păcătos şi nevrednic, şi dacă nu le împaci cumva, eşti pierdut. Dup[ aceste experienţe, îi sfătuiam pe ucenicii mei de la Rohia că, dacă simţi că vrăjmaşul vrea să te piardă, smerește-te și dă impresia că ești mai smerit, mai păcătos, ca să-ți piardă urma, că dacă te aprinzi în mândrie ești pierdut de tot.
Conștientizarea stării de păcătoşenie și de neputință te poate aduce mai repede la credinţă decât starea de cădere prin mândrie şi slavă deşartă. Lucifer aşa a căzut din cer, iar Arie ereticul era unul dintre cei mai învăţaţi teologi ai vremii. Nu a mai putut reveni la pocăinţă pentru că nu s-a smerit, şi aşa s-a pierdut. Ca şi fariseii, care n-au vrut să vadă, să accep­te. Cărturarii şi fariseii nu au putut să vadă şi să creadă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. O soluţie salvatoare în mă­năs­tire este, pe lângă practicarea rugă­ciu­nii, munca, deviza călugărilor răsă­riteni fiind ora et labora.
Revenind, am avut ru­găciuni scurte şi smerite”.

Şi-a desăvârşit educaţia şi a devenit doctor în Teologie. A cunoscut mulţi cre­dincioşi cu gândirea simplă, a ţă­ranului, dar şi mulţi intelectuali. În sufletul său, baza credinţei a rămas însă  tot învă­ţătura simplă şi rugăciunea bătrânilor, primită în familie şi propovă­duită de părintele Ţiplea, duhovnicul din satul copilăriei sale: „Credinţa simplă este baza, salvarea. Cre­dinţa teologică este o povară mai mare, mai grea, pentru că după ce ai fă­cut şcoală, ai studiat, îţi pui foarte multe întrebări. Aici au fost prinşi cărturarii şi fariseii. Credinţa teologică este mai greu de purtat. În profunzime, am cre­dinţa părinţilor, rugăciunile bătrânilor”.
Mama și preotul din sat sunt primii care i-au marcat existenţa, de altfel. Apoi, partea duhovnicească i-a şlefuit-o Arhi­mandritul Serafim Man şi, mai ales, ÎPS Justinian care i-a fost şi model de ierarh. Iar intelectual, l-a marcat profund părintele Nicolae Steinhardt. Aşa că, astăzi, PS Justin poartă în sine o părticică din fiecare: „Părintele Nicolae m-a marcat, am fost apropiat de el, şi
m-a marcat fermitatea lui, firea lui, a fost un munte. M-a marcat cât de mult a suferit ca să nu-şi toarne prietenii.
M-a învăţat şi asta o spun de multe ori în cuvântări: „Să nu fiţi turnători, să nu distrugeţi oamenii şi vieţile lor şi apoi să vă bucuraţi că i-aţi terminat. Aceasta nu este după voia lui Dumnezeu. Cred că firea lui s-a potrivit cu felul meu de-a fi. Şi a iubit neamul românesc, Ţara Lăpu­şului, biserica, colindul şi clopotul. Toate acestea le aveam din naştere în suflet, dar prin părintele Nicolae le-am conştientizat şi mai mult. El a avut un mare rol important în formarea mea in­telectuală, iar în formarea mea duhovni­cească a avut un rol decisiv ÎPS Justinian şi părintele Serafim, Mănăs­tirea și Duhul Rohiei”.  
Ca ierarh, îşi doreşte să ducă mai departe efortul şi munca ÎPS Justinian: „Chiar astăzi am avut întâlnire cu părinţii din Baia Mare şi le-am spus că suntem în situaţia de a continua munca şi osteneala ÎPS Justinian, lucrările care nu sunt puţine. Am pornit de la iarbă verde şi astăzi suntem în rând cu toate eparhiile, de parcă, cum spunea Pa­triarhul Daniel, Biserica din această parte de ţară a întâlnit mereu autorităţi ostile, a fost nedreptăţită şi prigonită. Dar, după ’90, s-a eliberat şi a pornit la drum cu o forţă inimaginabilă şi s-a aşezat la loc în istorie, după voia şi dreptatea lui Dumnezeu. Acum nu schim­băm, ci conti­nuăm. Schimbăm stilul de lucru că trăim alte vremuri, schimbăm ritmul, lucrăm mult, că viaţa e scurtă. Trebuie să ne dăruim viaţa, să nu avem odihnă până când nu vom vedea lăcaşul lui Dumnezeu zidit în sufletul fiecărui credincios. Misiunea Bisericii e com­plexă. Trebuie să avem grijă de bătrâni, de copii. Le-am spus şi preo­ţilor că dacă nu ne ocupăm de bă­trâni, nu avem respect şi demnitate, dacă nu ne ocupăm de tineret, nu avem viitor. Am împodobit oraşul cu biserici, dar dacă aceste catedrale vor fi goale peste 50 de ani, pentru ce le-am construit?”.

Cuvintele de învăţătură a PS Justin sunt şi ele atipice, inedite. A învăţat de la părintele Steinhardt să treacă dincolo de formă, la fond, duh şi profunzime, iar de la ÎPS Justinian a învătat că trebuie să mişte sufletul credincioşilor. De aceea, nu vorbeşte niciodată formal şi îi priveşte mereu pe credincioşi în ochi. Nu se supără dacă vreun copil dă buzna în faţa altarului, dimpotrivă, îl ia de mână şi râde cu el: „Le vorbeam cr­e­dincioşilor din Satu Mare cam de vreo 18 minute şi a venit un copil la Satu Mare şi a început să ţipe. Zic: Să termin? Acum am încheiat. A râs toată biserica. Copilul voia să meargă acasă, vedea că toată lumea se uită spre mine şi a venit la mine să-mi dea acest semn. Eu iubesc copiii. Îmi amintesc de mine când eram copil, dacă se uita părintele la mine, în ziua aia zburam. Mă uitam la părintele Țiplea când predica din amvon în Rozavlea, ca la un apostol, nu ştiu ce în­ţelegeam eu, dar ca imagine m-a marcat şi cred că toate acestea m-au inspirat în viaţă”.
Nu doar rolul Bisericii e tot mai complex astăzi, ci şi al creştinului. Ispitele de azi sunt mult mai perfide, iar albul se amestecă de multe ori cu negrul şi e greu de desluşit graniţa dintre bine şi rău. PS Justin crede, însă, că numai educaţia, și în special educația creștină, ne poate ajuta, și ajutorul și darul lui lui Dum­nezeu, la care se adaugă credinţa noastră  în Dumnezeu și iubirea față de neam și țară. În fond, creionul poate face lucruri mari, dar numai dacă se lasă purtat de Mână.

„Cred că e mai corect să spun că m-am simţit chemat şi purtat de voia lui Dumnezeu prin toate aceste evenimente deosebite, pe care n-aş fi avut cum să mi le pregă­tesc, la care nu m-am putut gândi şi care au venit ca o chemare de la Dumnezeu şi ca o responsabilizare a mea, pe măsură ce am ­înaintat în vârstă şi în cu­noaştere de Dumnezeu şi de Tainele Lui. Toate au venit cumva peste mine şi Dum­nezeu m-a pregătit pentru fiecare moment într-un mod special. Într-un mod pedagogic deosebit”.

P.S Justin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului