Povestea Melaniei Rițiu - ultima surpraviețuitoare a temnițelor comuniste din Maramureș a plecat la ceruri / Un veac de demnitate

Există oameni pe care Dumnezeu îi trimite pentru a ne fi deopotrivă modele și lecții, dovezi că omul poate învinge suferința, destinul și chiar istoria. Un astfel de om a fost Melania Rițiu, ultima supraviețuitoare a temnițelor comuniste din Maramureș, care s-a stins recent, la venerabila vârstă de 99 de ani. Povestea ei de viață pare deopotrivă desprinsă din filme, cărți sau manuale de istorie. O viață și o familie distruse de regimul comunist, un veac de demnitate și curaj.

Am întâlnit-o de multe ori pe doamna Melania la comemorările foștilor deținuți politici de la Închisoarea Sighet. Discretă, modestă, mărunțică, cu trup de copil, o lumină aparte și o putere în ochi, care contrasta cu trupul ei firav, impresiona pe oricine cu bunătatea pe care o emana și zâmbetul ei cald. Era greu să intuiești că, în spatele zâmbetului cald și a feței sale senine, se afla un râu de lacrimi și amar. După ce i-am aflat povestea, m-a impresionat și mai mult, nu doar pentru demnitatea și curajul pe care și le-a păstrat până la sfârșitul zilelor, ci mai ales pentru lipsa de ură, de resentimente și ranchiună, pentru modestia și smerenia cu care și-a dus crucea destinului. M-am întrebat de multe ori văzând-o: „Oare cât poate rezista demn, drept și vertical un om în fața încercărilor și suferinței?”

Doamna Melania Rițiu era o eroină atipică. Avea o superputere pe care noi o ignorăm prea des astăzi: sufletul său mare, generos și bun. După o viață demnă de un roman sau un scenariu de film, doamna Melania s-a stins recent, în 19 iulie, la venerabila vârstă de 99 de ani.

Rițiu Melania-Terezia s-a născut în 5 noiembrie 1925, la Săpânța, în casa parohială a bunicului Simion Balea, preot acolo de-o viață, ca fiică a Laurei Balea, căsătorită cu preotul profesor de limba română la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, Grigore Rițiu. Doamna Melania avea demnitatea și patriotismul în sânge. Bunicul ei, Pr. Simion Balea, a fost un apărător al românismului și luptător pentru Marea Unire din 1918, având mare autoritate în comitatul Maramureșului, fiind cunoscut și apreciat de fruntașii români din comitatele învecinate și din tot Ardealul. A fost inițiatorul „Apelului” din 11 noiembrie și președintele „Consiliului Național Provizoriu”. A fost fondatorul și mulți ani președintele Partidului Național din Maramureș și senator de drept în parlamentul României Mari, distins cu „Răsplata Muncii”, Ordinul „Regele Ferdinand”, „Coroana României”, „Steaua României”.

Prin anii 40, Melania Riţiu era elevă în Sighetu Marmației. Așa a aflat că în oraş erau 2-3 comuniști, dar deocamdată „pericolul” hoardei roșii părea totuși îndepărtat.

Auzise de la tatăl său Grigore Riţiu şi bunicul Simion Balea, amândoi preoți greco-catolici şi luptători pentru Marea Unire de la 1918, despre comunism. Apoi, a venit războiul şi școala din Săpânța a devenit cu predare în limba maghiară. Aşa că tatăl său îi învăța pe copii la ora de religie să scrie şi să citească românește. Tot pentru păstrarea limbii strămoșești, l-a îndemnat pe meșterul Stan Ioan Pătraş să cioplească acele cruci din lemn cu texte despre viaţa răposatului. Aşa s-a născut celebrul „Cimitir vesel” de la Săpânţa. Apoi, Melania Riţiu a văzut „teroarea sovietică” chiar în satul său. Soldații sovietici devastau magazinele, mâncau pastă de dinți, furau cam tot ce se putea.

A urmat încercarea de alipire a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La 27 septembrie 1945, tatăl său a fost arestat, împreună cu un țăran din Săpânța, şi eliberat după 10 zile. Câteva săptămâni mai târziu, un grup de activiști ucraineni a venit din nou să-l aresteze. De această dată, a reuşit să fugă şi să stea ascuns până la restabilirea administrației românești.

Din 1947-1948, represiunea comunistă s-a amplificat, la fel şi revolta oamenilor. Întâi, preoților li s-a cerut să-l condamne public, în biserici, pe Maniu. Tatăl său a refuzat şi, astfel, a ajuns încă o dată în beciurile comuniste. Un an mai târziu, securitatea i-a arestat şi pe fratele, şi pe logodnicul ei, Gheorghe Rednic, implicați în grevele studențești din Cluj.

Din cauza refuzului de a trece la ortodoxie, familia Riţiu a fost alungată de comuniști din casa parohială. Simțind pericolul unei arestări iminente, preotul Riţiu a luat calea codrilor, dar, cu ajutorul unui trădător, a fost prins şi dus la securitate.

În 24 ianuarie 1951, a fost arestată şi Melania Riţiu, împreună cu mama sa, pentru „crima” de a nu-şi denunța tatăl.

A stat la închisoarea Satu Mare vreme de 6 luni, fără ca cineva să se ostenească să-i pună vreo întrebare. În octombrie a fost eliberată. În schimb, tatăl său a primit 8 ani de închisoare, care i-a distrus sănătatea. După eliberare, securitatea nu i-a permis nici să se angajeze, nici să se pensioneze.

Doamna Melania Rițiu povestea în cartea părintelui Marius Vișovan, „Maramureșul în lupta anticomunistă”, despre acei ani de groază:

„Prima arestare a tatălui meu, preotul Grigore Rițiu din Săpânța, a fost la 27 februarie 1945 (pentru atitudinea de opoziție față de anexarea Maramureșului la Uniunea Sovietică) împreună cu un țăran fruntaș din sat, Gheorghe Pop, şi ținut 10 zile la închisoare. Câteva săptămâni mai târziu, a venit un grup de activiști ucraineni, noaptea pe la 4, ca să-l aresteze pe tata. A reușit să sară pe geam şi să fugă. S-a ascuns timp de o lună, până când autoritatea românească a fost restabilită.

În 1947, represiunea comunistă s-a amplificat. S-a cerut preoților să-l condamne în biserici pe Iuliu Maniu, care între timp fusese arestat. Tatăl meu a refuzat şi a fost dus la Securitate şi ținut câteva zile acolo. În 1948, au fost arestați fratele meu Ioan Riţiu şi logodnicul meu Gheorghe Rednic, amândoi implicați în grevele studențești de la Cluj din 1946. Fratele meu avea să fie eliberat câțiva ani mai târziu, logodnicul meu însă va muri în închisoare. În noiembrie 1948, regimul comunist a declanșat prigoana totală împotriva Bisericii Greco – Catolice. Toți episcopii au fost arestați împreună cu un număr foarte mare de preoți. Familia mea a fost lovită direct de prigoană. În urma refuzului tatălui meu de a renunța la credința catolică, am fost obligați să părăsim casa parohială şi ni s-a confiscat singura vacă pe care o aveam. În decembrie, știind că arestarea este iminentă, tata a fugit de acasă şi s-a ascuns undeva la marginea satului, împreună cu doi călugări de la Bixad, Leon Bob şi Gavril Sălăjan, şi ei urmăriți de Securitate. Țărani din sat, dar şi oşeni din Bixad veneau în secret să le aducă de mâncare. După doi ani de căutări, Securitatea i-a prins şi au fost duşi la Sighet, apoi la Baia Mare. La 24 ianuarie 1951, am fost arestată şi eu, şi mama. La Securitate la Sighet am fost interogate şi, după câteva zile, am fost duse şi noi la Satu Mare.

M-au ţinut la închisoarea din Satu Mare timp de 6 luni fără să mă întrebe nimic. Așteptarea era chinuitoare, mai ales că eram îngrijorată şi pentru soarta celorlalți membri ai familiei. Apoi au început anchetele. Am fost întrebată de mai multe ori de ce nu l-am denunțat pe tata. În octombrie 1951, am fost eliberată. Tatăl meu a fost judecat la Cluj în 1952 şi a primit 8 ani de închisoare pe care i-a executat la Caransebeș şi Aiud, fiind eliberat în 1954. A mai trăit până în 1969. Situația mamei mele, preoteasa Laura Rițiu, a fost însă mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu am știut nimic despre ea, Securitatea nu ne-a anunțat decesul ei. Mai târziu am aflat cu groază că șeful Securității din Oradea, Mezei, a dispus ca mama mea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecție!

După eliberare, am locuit împreună cu tatăl meu la București. A încercat să se angajeze în învățământ, dar a fost respins. Nu i s-a aprobat nici pensionarea. A trebuit să muncească din greu în diferite locuri cu toată sănătatea sa zdruncinată. Eu am fost chemată la miliţie în 1980 şi acuzată că răspândesc cărți de rugăciuni catolice..”

Grigore Rițiu a murit în 1969 la București, la doamna Melania, care își avea familia și rostul acolo, dar, după ce la Săpânța a fost ridicată în anul 2018 o nouă biserică greco-catolică, doamna Melania a adus rămășițele tatălui ei lângă frumoasa biserică de lemn de aici. Și această izbândă a însemnat foarte mult pentru sufletul ei.

Tot acolo, la Săpânța, în celebrul cimitir vesel, se află o singură cruce cu mesaj trist. E crucea ridicată pentru Gheorghe Rednic, logodnicul doamnei Melania, ucis în penitenciarul Aiud, al cărui trup a fost aruncat undeva în Râpa Robilor. „Aici odihnește dr. Gheorghe Rednic. A trăit 28 de ani. Răpus în 1950. Vei fi în veci în mijlocul nostru. Mama cu Melania şi surorile. Îmi este prea scurtă viața ca să te plâng pe tine! Dormi în pace!”, scrie pe mormântul lui Gheorghe Rednic. De fapt, acolo odihnește mama lui Gheorghe Rednic, pentru că trupul lui nu a fost găsit niciodată. Iar mama, care și-ar fi dat inima pentru fiul ei, și-a „dăruit” lui până și mormântul...  Ca o dovadă că dragostea trece dincolo de moarte.

Acum, doamna Melania s-a dus la întâlnirea cu Dumnezeu și cu familia sa martirizată de comuniști. Și-a încheiat cu demnitate misiunea, a cinstit și promovat eroii și valorile luptei anticomuniste, s-a preocupat de comemorări, monumente și morminte și, mai presus de toate, cred că a răspuns tuturor celor care se întrebau, asemeni mie: „Oare cât poate rezista demn, drept și vertical un om în fața încercărilor și suferinței?”. Răspunsul este: până la sfârșit.

Greva studențească din 1946

„Ce se petrecea în primăvara anului 1946 la Cluj? Se acumulau mereu semnele prevestitoare ale unei mari furtuni. Ca de obicei în Ardeal, partidul comunist pedala pe diversiunea conflictelor interetnice. Minoritatea maghiară, de curând revenită în limitele statale ale majorității românești, derutată, era ușor de manevrat în acțiuni contestatare. Cum o bună parte a acestei minorități credea că îşi poate atinge scopurile prin intermediul ocupantului sovietic, mulți din ei se înscriseseră în partidul comunist. Structura la Cluj a acestui partid avea în conducerea sa în majoritate maghiari, în frunte cu primul secretar Balázs. Nucleul de forţă al partidului comunist era reprezentat de întreprinderea „Dermata” (azi Clujeana), care încă din 1945 crease primul sindicat comunist din oraş.
Se formaseră „detașamente muncitorești”, urmașele faimoaselor „rongyos garda” (garda zdrenţăroşilor), care provocau mereu încăierări, cu predilecție cu studenții universității «Regele Ferdinand I».

În replică, de 24 ianuarie 1946, sediile partidelor comunist şi social-democrat (Voitec – Rădăceanu) sunt atacate cu pietre de studenții care manifestau de ziua Unirii. În februarie 1946, ca un preludiu al marii greve din iunie, are loc un marș al studenților de la agronomie care manifestează în faţa sediului A.R.L.U.S. Sunt arestați câțiva dintre ei, dar studenții ripostează cu o grevă, în fața căreia autoritățile cedează eliberându-i pe cei arestați. În martie, aprilie şi începutul lunii mai, mai mulți studenți, printre care citez pe Stelian Vintilescu, Bizo, Burzo şi Silviu Gruia de la facultatea de drept, Mircea Anghel zis Bimbo de la Medicină şi mulţi alţii sunt bătuţi de elemente ale detașamentelor muncitorești, majoritatea dintre ei aparţinând întreprinderii «Dermata». În preajma zilei de 10 mai 1946 şi de ziua de 10 mai, au loc acţiuni memorabile. (...) Apoteoza acestor intense şi dramatice mișcări studențești s-a realizat în ziua de 10 mai. În această zi de înălțare sufletească a românilor, studenții din Cluj au apărut îmbrăcați: băieții în cămăși albe şi pantaloni de culoare închisă, iar fetele în bluze albe şi fuste de culoare închisă. Capul coloanei studențești se afla cam în dreptul Tribunalului de pe str. Dorobanți. Coloana, având cam 10 studenţi într-un şir, s-a deplasat pe str. regina Maria (actualmente Eroilor) prin Piaţa Unirii (Libertății), a revenit pe Victoriei (actuala str. 22 Decembrie), pentru a reveni la Tribunal. Când capul coloanei revenise la Tribunal parcurgând traseul mai sus amintit, a aprins din urmă sfârșitul coloanei. În felul acesta s-a format un adevărat inel masiv de manifestanți care se roteau pe acest traseu scandând fără încetare: «Regele şi patria!» şi «Armata şi regele». Mii de clujeni, masați pe trotuare, aclamau frenetic coloana studenților. A fost o zi de adevărat triumf al anticomunismului la Cluj. Amploarea şi ecoul politic al manifestărilor din ziua de 10 mai 1946 i-a surprins atât pe ocupanții sovietici, cât şi pe acoliții acestora, autoritățile comuniste Cluj. Dar asta n-a însemnat că acele autorități s-au resemnat. Revenindu-şi din şoc, căutau să contracareze acțiunile studențești. Şi astfel, pentru ziua de 28 mai la orele serii, se convocau, prin fluturași, studenții la un miting la statuia lui Matei Corvin. Majoritatea studenților au recepționat corect conținutul provocator al acestor fluturași, de altfel nesemnați. Totuși, pe la statuia lui Matei, pe la orele 19, se aflau 2-300 studenți, care, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, discutau probleme specifice vârstei lor. La un moment dat, s-a împrăştiat un zvon venit să-i înfioare. Dinspre întreprinderea «Dermata» sosesc camioane încărcate cu muncitori înarmaţi cu tot felul de obiecte contondente, cu scopul de a-i ataca pe studenți. Bineînțeles că majoritatea s-au împrăștiat, iar un grup de câteva zeci de bătăuși de la «Dermata» au oprit în faţa sediului P.C.R. ca pentru o ultimă trecere în revistă şi apoi s-au năpustit pe str. Universității spre căminul Avram Iancu. Studenții care au pătruns în cămin au zăvorât porțile şi, foarte inspirat, au închis un grilaj de fier dintre etajele I şi II; în spatele grilajului au construit o baricadă din paturi şi din diferite alte piese de mobilier. Atacatorii reușiseră să pătrundă în subsolul şi parterul căminului, unde au vandalizat bucătăria şi sala de mese, dar n-au putut trece de baricada ridicată de studenți. Între timp, se întunecase şi, pentru a tensiona şi mai mult atmosfera, autoritățile au stins şi lumina electrică în cartier. Studenții se apărau şi ei cum puteau, aruncând asupra atacatorilor diverse piese de mobilier. Sigur că până la urmă sfârșitul ar fi fost inevitabil tragic, atunci când baricada ar fi fost înlăturată. Şi atunci s-a realizat neașteptatul miracol. Lângă cămin se afla un mic oficiu poștal al armatei sovietice. Înspăimântați probabil de cele ce se petreceau şi în jurul căminului, crezând că şi ei vor fi până la urmă amenințați, au ieşit în stradă şi au început să tragă în aer cu automatele. Asediatorii camionului au intrat în derută. Se auzeau strigăte (în limba maghiară): «Fugiţi, a venit armata română şi ne omoară». Debandada a cuprins cetele de agresori. Într-o panică desăvârșită fugeau spre piața Unirii, săreau în camioanele care îi aduseseră şi se pierdeau în noapte (...) Dar noaptea de 28 spre 29 mai 1946 nu se terminase. Furioși că nu au reuşit în planul lor criminal, oamenii lui Mihai Patriciu, șeful securității din acea perioadă, au trecut la arestări operate în rândurile studenților. Au fost ridicați cam 70, dintre care după ample verificări au fost reținuți cam 30. A doua zi sălile de cursuri vuiau. (...) Cu toată atitudinea ponderată a studenților care avertizau să nu se recurgă la acte ireversibile şi care cereau doar eliberarea celor arestați, troica profesorală mai sus amintită a rămas inflexibilă. În aceste condiții, Valeriu Anania a rostit fatidicele cuvinte: «Declar deschisă greva academică». Greva în sine a ținut 3 săptămâni. În fiecare zi, sala Colegiului Academic era plină de studenți. Se ţineau discursuri anticomuniste incendiare”- Fragment din Analele Sighet 3: Anul 1946 – Începutul sfârșitului, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 1996.