Povestea Ioanei de Castilia

La 6 noiembrie 1479, s-a născut Ioana de Castilia, regina Castiliei, rămasă în istorie cu numele de Ioana Nebuna. A fost al treilea copil şi a doua fiică a regilor Ferdinand al II-lea de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Figura ei a fost popularizată în perioada romantismului în pictură şi literatură.

Ioana de Castilia s-a născut la 6 noiembrie 1479, în vechiul oraş vizigot Toledo, capitala regatului Castiliei. La curtea castiliană, principalii ei preceptori au fost preotul dominican  Andres de Miranda, Beatriz Galindo şi mama sa, regina. Ioana a studiat religia, muzica, dansul, eticheta curţii, şi-a dezvoltat abilităţi ecvestre şi a învăţat să stăpânească toate dialectele romanice iberice: castiliana, leoneza, galiciana, portugheza şi catalana. De asemenea, vorbea fluent fraceza şi latina.

Încă din copilărie, Ioana de Castilia a fost cuprinsă de accese de melancolie, care i-au făcut pe curteni să bănuiască, cu îndreptăţit temei, că seamănă cu bunica ei, Ioana a Portugaliei. Prin naştere a fost infantă de Castilia şi de Aragon. De la o vârstă fragedă a dat semne de indiferenţă religioasă, iar mama sa a încercat să păstreze secretul.

În 1496, la 16 ani, Ioana de Castilia s-a logodit cu arhiducele Filip cel Frumos, fiul împăratului romano-german Maximilian I şi al primei soţii a acestuia, Maria de Burgundia. Căsătoria a fost o alianţă între Casa de Habsburg şi Casa de Trastamara împotriva puterii în creştere a regatului Franţei.

Călătoria Ioanei pentru oficierea căsătoriei a fost plină de peripeţii. În august 1496 ea a părăsit portul Laredo (actuala Cantabria) din nordul Spaniei, la bordul unei carace condusă de căpitanul Juan Perez. Flota, care voia să demonstreze splendoarea coroanei Castiliei şi Aragonului, era compusă din alte nouăsprezece nave şi caravele, conduse de amiralul Frederic. Acestei flote i s-au alăturat alte 60 de nave comerciale, care transportau lână din Castilia. În 31 august, flota a fost nevoită să se refugieze la Portland, în Anglia. Când, în cele din urmă, flota s-a apropiat de Middeburg, Zeelanda, o caracă genoveză care transporta 700 de oameni, hainele şi multe din efectele personale ale Ioanei, a eşuat pe un banc de nisip şi a fost abandonată. Ajunsă în ţările nordice, Ioana nu a fost primită de către logodnicul ei, din cauza opoziţiei francofililor de la curtea lui Filip.

Căsătoria formală a avut loc la 20 octombrie 1496, la Lier, localitate situată la nord de Bruxelles, Filip fiind fascinat de frumuseţea Ioanei de Castilia. Se pare că cei doi s-au îndrăgostit nebuneşte de la prima lor întâlnire. Această uniune a fost considerată (din punct de vedere politic), drept una dintre cele mai reuşite din istoria europeană: moştenitorul lui Filip şi al Ioanei urma să devină stăpân peste un teritoriu enorm şi pretendent al coroanei imperiale.

Atunci când s-a oficiat căsătoria dintre Ioana de Castilia şi Filip cel Frumos al Austriei, cei doi tineri, care nu se văzuseră niciodată până atunci şi nu-şi ştiau unul altuia limba, s-au simţit atât de atraşi unul de celălalt încât abia a terminat preotul slujba maritală că s-au şi repezit în dormitoarele regale, pentru a da frâu liber pasiunii carnale care îi domina.

Curtenii îi vedeau pe Filip şi Ioana ca pe un cuplu perfect. Cei doi s-au stabilit la Bruxelles, unde s-a născut prima lor fiica, Eleanor. În anii următori, cei doi au avut şase copii. Doi băieţi au ajuns împăraţi şi patru fete au ajuns regine.

În 1502, curtea castiliană a recunoscut-o pe Ioana moştenitoarea legitimă a tronului Castiliei. Împreună cu soţul ei, a plecat la curtea Spaniei pentru a primi titlul de prinţesă de Asturia, conform tradiţiei. La sfârşitul anului, Filip s-a întors în Flandra, ceea ce a aruncat-o pe Ioana într-o tristeţe profundă.

Ioana a vrut să plece după soţul ei, dar mama sa a încercat să o împiedice, ajungând chiar să o închidă în castelul La Motta, sub supravegherea episcopului Fonseca. După o discuţie foarte aprinsă cu Ioana, Isabela de Castilia a fost nevoită să o lase să plece, punând însă în dubiu sănătatea mintală a fiicei sale.

La sfârşitul anului 1505, Filip a dispus pregătirea unei flote pentru a pleca spre Castilia. Cei doi au pornit la drum în ianuarie 1506, cu 40 de nave. În Canalul Mânecii, o furtună a scufundat mai multe nave, iar restul au fost împrăştiate. În cele din urmă s-au oprit în Portland şi au stat trei luni în Anglia. Cu această ocazie, Ioana a vizitat-o pe sora ei, Caterina de Aragon, pe care nu o mai văzuse de zece ani.

Moartea lui Ioan, prinţ de Asturia, fiul cel mare al regilor Spaniei, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, a surorii sale mai mari, Isabela de Asturia, regină a Portugaliei, şi a singurului fiu al acesteia, Miguel, a făcut-o pe Ioana moştenitoarea tronului Spaniei.

Filip nu voia să renunţe la Castilia, fiind pregătit pentru o confruntare armată. Dar, datorită diplomaţiei lui Ferdinand, s-a semnat tratatul de la Villavafila, prin care Ferdinand îi ceda Castilia lui Filip, convenind cu un al doilea tratat excluderea Ioanei de la guvernare, din cauza presupusei sale nebunii. Imediat după aceea, Ferdinand a declarat că a fost şantajat de ginerele său, pe care l-a acuzat că o ţine prizonieră pe Ioana şi a dezminţit tratatul, spunând că Ioana trebuie să-şi menţină dreptul de regină a Castiliei.

La 25 septembrie 1506, Filip a murit brusc de febră tifoidă la Burgos, în Castilia. Unii au suspectat că a murit otrăvit de socrul său, Ferdinand. La vremea respectivă, Ioana era însărcinată cu cel de-al şaselea copil al lor, Caterina.

De aici a început tragedia Ioanei de Castilia: tatăl ei, ca regent, a scris la toate curţile Europei, lamentându-se de nebunia fiicei sale, cauzată de moartea bruscă a soţului iubit. Astfel a apărut legenda, sporită şi răspândită, despre comportamentul ciudat al Ioanei, văduvă inconsolabilă, asupra sicriului soţului său.

Trupul lui Filip avea să ajungă în cele din urmă în Granada, cu excepţia inimii lui, care a fost dusă la Bruxelles. Însoţită de un alai de nobili, soldaţi, preoţi, doamne de curte şi slujitori, Ioana a pornit la drum. Călătoria a durat opt luni. La 14 ianuarie 1507, Ioana a dat naştere ultimului copil. 

Din anul 1506, Ioana nu a mai exercitat nicio putere, iar din 1509 a trăit închisă la Tordesillas, mai întâi din voinţa tatălui său, Ferdinand al II-lea de Aragon, apoi din voinţa fiului său, Carol al V-lea. Ioana a fost complet izolată de lumea externă. În 1516, la moartea tatălui său, Ioana a devenit regină a Navarrei şi Aragonului. Prin urmare, în 25 ianuarie 1516, a devenit, teoretic, prima regină a coroanelor care au modelat Spania contemporană, chiar dacă, din 1506, această putere a fost doar nominală.

La 4 noiembrie 1516, Carol, care nu-şi văzuse mama de zece ani şi fusese crescut în Flandra de mătuşa sa Margareta, a fost să o viziteze. Nu îşi mai amintea de ea şi doar auzise de nebunia ei. Carol se temea de anticonformismul Ioanei în privinţa religiei. Un guvern al mamei sale ar fi avut un efect distrugător asupra clerului şi nobilimii. De asemenea, l-ar fi făcut să piardă coroana şi ar fi exclus anturajul flamand de care era înconjurat şi care se îmbogăţea în spatele lui.

Ioana şi Caterina, fiica sa, au fost abuzate fizic şi psihic de către temnicerii lor. Regina a fost obligată să practice catolicismul şi să se confeseze, fapt pe care l-a refuzat cu încăpăţânare. Caterina a părăsit-o pe mama sa în 1525, când a plecat să se mărite cu Ioan al III-lea al Portugaliei.

În 1520, în timpul unei revolte a comunităţilor castiliene, revoltaţii au încercat să o atragă de partea lor. Astfel, ea a aflat de moartea tatălui ei şi de evenimentele care au avut loc de când era închisă. Ioana i-a primit de mai multe ori pe reprezentanţii rebelilor, dar a refuzat să li se alăture împotriva fiului său, chiar dacă rebelii o eliberaseră. A refuzat să semneze orice document care ar fi legitimat acţiunile lor. În această perioadă, ea a arătat că nu este nebună, păstrând drepturile fiului ei. Chiar şi Adrian de Utrecht, devenit episcop de Tortosa, îi comunica lui Carol că toţi erau martorii sănătăţii mintale a mamei sale.

Revolta a fost în cele din urmă reprimată după bătălia de la Villalar, în 23 aprilie 1521, iar conducătorii ei au fost executaţi. După falimentul revoltei, Ioana a fost închisă din nou sub supravegherea marchizului Dania, devenit şi mai ostil, din cauza ofenselor suferite în timpul revoltei.

Viaţa Ioanei s-a deteriorat treptat. Crizele depresive au crescut în intensitate şi, în ultimii ani, presupusa boală mentală a devenit reală.  Avea probleme medicale la picioare şi în ultimii ani de viaţă nu a mai putut merge. 

Ioana de Castilia a murit la 12 aprilie 1555, în Vinerea Mare, după ce a refuzat să primească ungerea de pe urmă. A fost înmormântată la mănăstirea Santa Clara şi nu a avut parte de funeralii de stat. Mai târziu, nepotul ei, Filip al II-lea al Spaniei, a poruncit să fie înmormântată în capela regală a catedralei din Granada, alături de soţul ei şi de alţi regi spanioli.

O obsesie macabră

Ioana şi-a iubit toată viaţa soţul până la divinizare, deşi aventurile lui cu alte femei i-au accentuat crizele depresive care o cuprindeau adesea. Dornică să atragă iubirea soţului ei, regina a apelat la diferite poţiuni magice, puse la dispoziţie de magicieni arabi, dar totul a fost în zadar, pentru că afemeiatul Filip a continuat să o înşele cu nonşalanţă. Comportamentul posesiv al Ioanei nu era considerat normal deoarece misiunea legitimă a căsătoriei era aceea de a procrea şi relaţiile extra-conjugale erau socotite normale. Ioana obişnuia să-l respingă pe Filip când acesta acorda prea multă atenţie altor doamne de la curte, ţinându-l la distanţă, ceea ce-l făcea pe Filip să cadă în depresie şi să facă scene de gelozie.

Nimic nu a oprit-o însă pe Ioana să-l iubească şi atunci când, la doar 28 de ani, regele a murit, echilibrul mental fragil al tinerei sale soţii s-a rupt de tot. Ea a dispus ca sicriul lui Filip să fie depus la o mănăstire de lângă Burgos şi se spune că se ducea acolo în fiecare noapte, desfăcea capacul sicriului şi îşi îmbrăţişa soţul adorat. Obsesia pentru el a făcut-o ca, atunci când, din cauza unei epidemii de ciumă, a trebuit să plece din Granada, să ia sicriul lui Filip cu ea, având grijă să îndepărteze toate femeile din preajma lui. Ioana i-a supravieţuit soţului o jumătate de veac, închisă în castelul Tordesillas şi cuprinsă de o melancolie fără sfârşit.

Nebunie sau anticonformism?

A fost numită Ioana Nebuna din cauza unei presupuse boli mintale cauzate de gelozie şi apoi de durerea provocată de moartea soţului ei, argument care a fost folosit de tatăl ei, şi mai târziu de fiul ei, pentru a o închide pe viaţă la Tordesillas. O incapacitate mintală a Ioanei era comodă pentru mulţi, iar cei interesaţi erau conştienţi de acest fapt.  Astfel, Carol a continuat politica bunicului său şi a lăsat-o pe mama sa închisă la Tordesillas.

Tema centrală în istoria Ioanei de Castilia este presupusa sau reala sa nebunie. S-a spus că a suferit de depresie, schizofrenie, psihoză. S-a speculat că ar fi moştenit boala de la bunica sa din partea mamei, care suferise în timpul văduviei de o boală mintală.