Povestea impresionantă a primei femei jurnalist din România

În „luna femeii” ne-am propus să vă prezentăm o poveste impresionantă despre o femeie care a făcut pionierat în istoria jurnalismului, a feminismului și a literaturii în România. Constanța Dunca de Șieu este o reprezentantă de seamă a unei familii nobile, originară din Maramureș.

Cum să nu rezonezi la cuvintele lui Garibaldi, care îl declară fratele său de arme pe Nicolae Dunca, eroul maramureșean care s-a stins în Războiul de Independență din Statele Unite ale Americii? Constanța Dunca de Șieu este fiica lui Ștefan Dunca, mare spătar și avocat al Moldovei, căsătorit cu Sofia, dintr-o familie de boieri moldoveni, unioniști și apropiați ai lui Alexandru Ioan Cuza. Constanța are doi frați celebri: Titus Dunca, căpitan și inginer militar, care este cunoscut în istoria literară pentru prima piesă de teatru scrisă despre războaiele dacilor cu romanii, și Nicolae Dunca, căpitanul erou care s-a stins în bătălia de la Cross-Keys din 1862.

Constanța Dunca s-a născut în 16 februarie 1843, la Botoșani. Tatăl ei este originar din Șieu și întreaga ei familie este una nobilă, care avea diploma de nobil încă din secolul al XIII-lea. Primele studii le face la Botoșani, apoi tânăra se bucură de o educație aleasă. Urmează studii de muzică la Viena și devine absolventa Colegiului „De France” la Paris, în anul 18862, specialitatea pedagogie.  Cu alte cuvinte, este și prima femeie pedagog din România, pentru că ea se întoarce în țară și va ocupa prin concurs catedra de morală și pedagogie la Școala centrală de fete din București, unde va preda până în anul 1872.  La scurtă vreme după întoarcerea în țară, devine și directoarea acestei instituții și va activa pe postul de consilier în noul Minister al Educației, înființat de legislația lui Alexandru Ioan Cuza.
Este momentul în care Constanța Dunca prezintă un memorand Adunării Naționale cu privire la educație, memorand care va pre­fața viitoarea Lege a educației din România. Studiul va fi publicat în 1904 și se va numi „Schițele poporului”.  Acest raport a fost prezentat mai întâi în ședințele Societății învățământului elementar din Franța, care s-a desfășurat în luna octombrie 1862 la Paris, și s-a bucurat de un vot favorabil primit de la președintele Societății, profesorul Amyot.

Tot în această perioadă, Constanța Dunca debutează cu articole de presă în ziarul Concordia, din Budapesta, condus de profesorul Alexandru Roman. Un succes notabil, înainte de reîntoarcerea sa în țară, îl reprezintă debutul ca scriitoare în limba franceză, unde devine o persoană cunoscută când semnează cu pseudonimul Camille d Alb. Publică  în anul 1862 romanul „Elena”, la Editura Dentu din Paris, care este premiat cu medalia de aur oferită de către președintele scriitorilor de atunci, Victor Hugo. Acest roman va fi republicat și în limba română sub formă de foileton în paginile revistei create de ea „Amicul familiei”, care va apărea la București timp de 5 ani, din anul 1862. Romanul surprinde viața cântăreței Elena Mănescu îndrăgostită de medicul Manoil, un intelectual luminat care este pus pe strângerea de avere și pe negoț cu grecii. În operă sunt depistate crimele fanarioților, iar Manoil, iubitul cântăreței, este judecat de Principele Ghica și condamnat la moarte prin spânzurare. Romanul Constanței Dunca are o valoare atât literară, cât și una istorică. Este primul roman românesc care va atrage atenția unei teme majore legate de suferințele îndurate de țărani și de rolul boierilor patrioți care vor lupta pentru progresul țării.
Contemporană cu Dimitrie Bolintineanu și cu Nicolae Filimon, care erau cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, mulți critici literari ai vremii au făcut confuzia că tânăra s-ar fi inspirat din opera lor. Însă, la data când este cunoscută în Franța, nici „Ciocoii vechi și noi” al lui Filimon și nici „Elena” al lui Bolintineanu nu erau publicate încă. După ce i s-a atribuit autoarei medalia Societății artiștilor și artelor frumoase din Paris, ea a beneficiat de un premiu în bani acordat și de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acesta este considerat primul premiu cu caracter național primit de un literat român și oferit de către un român.
După cum am spus, după întoarcerea în țară, se dedică educației, iar până în anul 1872, ea va publica două cărți de pedagogie: „Cultura omului pentru persoane” și „Cartea numelor și a instituțiilor”. Din aceste volume reiese că omenirea ar fi fost mult mai civilizată dacă generațiile ar fi fost crescute după o metodă de educație care să țină cont de natura omului și de menirea lui pe pământ. În viziunea ei, menirea omului pe pământ este aceea de a se dezvolta psihic pentru a ajunge o ființă morală. Căr­țile acestea de educație vor fi completate de altele care vor apărea după anul 1900: „Educația copilului” și cărți care insistă pe rolul educativ al femeii în societate „Femeia femeie” și „Femeia în familie”.
Tribuna ei de manifestare în societate rămâne revista „Amicul familiei”. Este o revistă realizată cu mijloace proprii, o revistă literară și de educație. În paginile ei, publică traduceri făcute tot de ea din literatura universală. Traduce din Ossian, Jean Jacque Rousseau, Victor Hugo. Revista va apărea la început bilunar, iar apoi, până la încetarea ei în 1868, lunar. În paginile revistei sunt publicate articole legate de moda timpului, informații despre concertele și spectacolele europene de la Paris și Viena, numeroase traduceri din literatura franceză și rusă. De asemenea, publică numeroase materiale pedagogice, cu caracter educativ și are o rubrică intitulată „Literatura dramatică”, unde apar piese din literatura universală și piese de teatru semnate de Vasile Alecsandri.

Activitatea Constanței Dunca strălucește încă de la început prin acte de caritate. În paginile revistei, va susține acordarea unei pensii scriitorului Alexandru Donici. La împlinirea vârstei de 80 de ani, președintele Astrei de la Sibiu, jurnalistul și istoricul Gheorghe Barițiu, va primi din partea Constanței Dunca un stilou de aur, care se află acum în Muzeul Unirii de la Alba Iulia. În paginile revistei „Amicul familiei”, semnează alături de ea Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Andrei Mure­șa­nu, Nicolae Filimon, Iustin Popfiu, M. D. Popescu și Mihail Zamfirescu.
În paginile revistei, Constanța Dunca publică și alte romane, în foileton, cum ar fi „Estella”, „Omul negru”, „Radu II cel Frumos”. Aceste romane sunt de capă și spadă, cu influențe din Alexandre Dumas și Walter Scott, unde un copil părăsit Teodor Corada, ajun­ge un fel de haiduc al Carpaților, care controlează trecătorile dintre Bucovina, Moldova și Polonia.

După anul 1870, Constanța Dunca părăsește Bucureștiul, se căsăto­rește cu Antoniu D. Schiau, consilier imperial la Budapesta. Este momentul în care o înfiază pe Alma, fiica fratelui său Titus Dunca, și se dedică ajutorării celor săraci și orfelinatelor.
Retrăgându-se la Sibiu, va scrie prima carte de literatură pentru copii, publicată în 1881, cu titlul „La Alma – povești noi pentru copii”. Cartea este însoțită de o prefață unde spune că francezii, englezii, germanii au scris multă literatură pentru copiii lor, iar în literatura română nu a găsit nimic potrivit pentru copii.

Un alt domeniu unde Constanța Dunca trebuie să fie considerată o precursoare este cel legat de feminism. Un domeniu cu totul nou pentru epoca respectivă. În paginile revistei susține dreptul de emancipare al femeilor din țara noastră, dar nu numai că a scris, ci a pus în aplicare acest deziderat și a organizat o serie de întâlniri cu caracter feminist. De aceea, va culmina pe această temă cu lucrarea „Feminismul în România”. Ea arată că femeile, în toate statele lumii, stau la baza educației. „O națiune va deveni mare sau mică după cum îi vor fi femeile, căci femeile fac năravurile și caracterele”.

Trebuie să subliniem faptul că apariția celebrei reviste Familia, condusă de Iosif Vulcan, a fost inspirată tot de Constanța Dunca. Iulian Grozescu, redactor la o revistă umoristică din Budapesta, condusă de Iosif Vulcan, îi dedică câteva poezii de dragoste autoarei și îi face o vizită la București, de unde duce la redacție și câteva numere din „Amicul familiei”. Iosif Vulcan, inspirat de această idee, decide să facă și el o revistă în Tran­­silvania, cu același profil de promovare a culturii în rândul familiei, așa că o intitulează „Familia”.

Constanța Dunca a lansat și ideea înființării unei școli de arte și meserii pentru fete, unde „fiicele patriei” trebuie să fie crescute sub supravegherea statului. Însă, această idee nu s-a materializat atunci, din cauza abdicării lui Cuza, așa că nu au mai fost alocați banii necesari. Constanța Dunca scrie și piese de teatru. Una dintre piesele sale, care a avut mare succes și s-a jucat pe scena Teatrului din București, s-a intitulat „Martirii inimii”.

Retrasă în capitala Ungariei, după perioada în care a stat la Sibiu,  s-a dedicat în mod special susți­nerii societății „Petru Maior” a studenților români, adunându-le sume considerabile pentru între­ținerea corului și a altor activități culturale. Se dedică în mod special educației nepoatei sale Alma, care va ajunge o soprană renumită a Europei. Această nepoată cânta admirabil la pian și avea o voce de aur. Studentul Ilarie Kendy spune despre ea că a fost cea mai frumoasă româncă și a fost un talent muzical de excepție „eu am cunoscut-o la un concert filarmonic la Budapesta. Era o ființă ideală, cum mi-o închipuiam pe Julieta lui Shakes­peare, sau pe madonele artiștilor italieni”. Din păcate, se va stinge la vârsta de 21 de ani pe un vapor în drum spre America, după ce s-a căsătorit cu tânărul magnat american George W. Merritt, în Catedrala din Budapesta, căsătorie oficiată de Episcopul Victor Mihali.
Moartea acestei fiice adoptive i-a umbrit Constanței Dunca ultima parte din viață. În toate călătoriile sale și în discursurile ținute chiar în sala Ateneului Român, a subliniat de fiecare dată că este o fiică nobilă a Țării Maramureșului. Opera sa pedagogică zace uitată în arhivele Bibliotecii Naționale. A iubit atât de mult Maramureșul încât, în vara anului 1869, a venit la Șomcuta Mare, însoțită de poetul Mihai Eminescu, și a vorbit la serbările Astrei despre dreptul la educație al femeilor românce. În paginile Almanahului Societății „Petru Maior” din Budapesta, din 1902, semnează un strălucit articol despre poetul Mihai Eminescu.
În paginile acestei publicații, Con­stan­ța Dunca care avea vârsta de 7 ani când a fost adus în legănuț viitorul poet Mihai Eminescu, pe moșia boierului Constantin Balș de la Dumbrăveni, unde tatăl poetului era administratorul moșiei, și unde trăia cu familia, a venit să-l boteze simbolic pe poet. Ea a aruncat florile pe care le-a strâns în primăvara acelui an, iar copilul boierului Balș, care a strâns într-o cutie fluturi, i-a adus și i-a lăsat peste leagănul micuțului Mihai.

Dincolo de cărțile sale, Constanța Dunca a rămas în istoria literaturii române ca „fetița renumită care l-a botezat simbolic pe Eminescu cu fluturi și flori”. A murit în anul 1924, la vârsta de 81 de ani.
Având toate argumentele prezentate în materialul de față, ținând cont și de personalitatea de pionierat în pedagogi românească, considerăm că instituția Casei Corpului Didactic din Maramureș ar merita să poarte numele Constanței Dunca de Șieu și să se ridice o statuie în fața instituției, iar prin această recunoaștere am aduce cel mai frumos cadou femeilor pedagog, jurnalist și scriitor din România.