Jenant, mişeilor / Poveste fără sfârşit

Azara are 5 ani şi este prietena mea. Şi nu doar ca să scad media de vârstă a puţinilor oameni pe care îi consider prieteni şi care „bate” spre 60 de ani. Ci pentru că poate purta conversaţii mult mai inteligente decât mulţi adulţi. De câteva zile, mă pregătesc să-i spun o serie de poveşti cu tâlc. Prima dată, m-am gândit la povestea împăratului care trebuia să-şi mobilizeze oastea obosită şi „subţire”. La propunerea lor „hai să abandonăm”, împăratul propune să dea cu banul. Dacă iese pajură, vor lupta şi vor învinge, dacă iese cap, vor renunţa, pentru că vor fi înfrânţi. Împăratul dă cu banul, iese pajură, oastea luptă şi învinge. La final, un oştean spune: „Aşa a fost destinul”. Atunci împăratul le arată moneda. Avea pajura pe ambele feţe. Nu ştiu dacă pentru a demonstra că, şi dacă crezi că învingi şi dacă crezi că pierzi ai dreptate sau, mai degrabă, pentru că uneori, destinul îţi dă o singură opţiune. Apoi, am vrut să-i spun, în acelaşi ton, povestea celor două broscuţe care au căzut într-un puţ. După ce s-au chinuit să iasă, una s-a rănit la picior. Atunci, prietenele lor adunate pe margine au strigat să renunţe, pentru că se chinuie şi nu au nicio şansă. Una a abandonat şi în final a murit. Cealaltă tot sărea şi în final a reuşit să iasă. Ea nu auzise îndemnurile de renunţare. Era surdă, aşa cum, ar trebui să învăţăm să fim uneori cu toţii. M-am gândit, apoi, că Azara ştie că poveştile sunt poveşti. Şi mi-era frică să nu mă întrebe unde am văzut eu monedă cu două feţe identice sau broscuţe care vorbesc. Aşa că, m-am pregătit să-i spun, pe înţelesul ei, o poveste adevărată despre tărie, credinţă şi curaj. De atunci, a trecut o săptămână. Habar n-am cum să-i vorbesc despre eroii de la Aiud unui copil de 5 ani şi cum să-i explic că în urmă cu 50 de ani existau încă oameni gata să moară pentru lucrurile în care cred şi pe care le iubesc. Cum să-i spun că acolo, în cel mai crunt chin material, au descoperit tăria spirituală? Cum să-i explic sacrificiul de a da o coajă de pâine care e vitală pentru tine, altuia, un medicament care îţi poate salva viaţa, sau cum e să te întinzi jos, pe cimentul umed şi îngheţat al carcerei, ştiind că o să mori, dar cel pe care îl ajuţi va trăi. Şi, peste toate, să nu urăşti şi să nu ceri răzbunare. Dar asta-i o poveste pentru „oameni mari”. Şi mi-am amintit că murim cu adevărat în momentul în care păstrăm tăcerea în faţa lucrurilor care contează şi n-aş putea să-i vorbesc Azarei despre un „popor mort”.

P.S. Ştie cineva o poveste la finalul căreia Azara să nu mă întrebe: „Ioana, de ce plângi”?