Poveste despre muncă, demnitate și credință

Povestea lui Viorel Traian Păș­­can din Rus am pornit-o de la versurile unui cântec: „toată casa are-o cruce”. Ei bine, Viorel Pășcan a luat la propriu aceste cuvinte, iar pentru că a moștenit de la tatăl său un atelier de fierărie și meseria de fierar, a realizat singur o troiță pe care și-a amplasat-o în ogradă, în amintirea părinților dar și ca pe o jertfă și rugăciune pentru binele familiei. Dar s-o luăm cu începutul.
Viorel Pășcan are 70 de ani, soția sa, Lucreția are 63 de ani, au doi băieți și o fată, și doi nepoței. A lucrat la Poștă 30 de ani și la Colectiv 17 ani. Ba mai mult, a convins-o și pe soția lui să fie poștăriță, așa că familia Pășcan a cunoscut și este cunoscută de toți cei din comuna Dumbrăvița.

Lucreția ne-a povestit că în tinerețe meseria de poștaș nu era una ușoară, mai ales că pe acea vreme erau foarte multe abonamente la ziar, iar ca o curiozitate, geanta unui poștaș cântărea 25 kg. Lucreția zâmbește acum când își amintește acest detaliu, mai ales că pe atunci ea avea 46 kg. Pentru Viorel, meseria de poștaș a fost și mai spectaculoasă pentru că, prin prisma acestei meserii, a ajuns să fie poștaș și în Bârsana, în 1975, în Ieud, în 1976, în urma detașărilor. Apoi a urmat Școala de Poștă la București, 4 ani, pe care a absovit-o cu media 9.45.
În felul acesta a ajuns să-și continue serviciul cu contract, lucrând doi ani în Budești. Apoi a venit în Baia Mare, unde i-a înlocuit pe diriginții de oficii poștale din mediul rural, asta însemnând că lucra în locul lor atunci când aceștia mergeau în concedii. Iar după acest „tur” prin diferite locații s-a întors în Dumbrăvița, de unde pornise în această meserie. Viorel Pășcan spune că cel mai important lucru pe care l-a învățat interacționând cu oamenii a fost „să nu te împiedici în obstacole”. Iar experiența de viață l-a făcut extrem de sociabil și vesel. De exemplu, îi binedispune pe cei pe care-i întâlnește spunându-le „eu atâția bani am numărat că nu ai avut dumneata de când ești”, ceea ce este perfect adevărat dacă ne gândim numai la câte pensii a dus în 30 de ani de muncă. După ce i-au crescut copiii, Viorel îi trimitea cu corespondența prin vecini și la cunoscuți și pe cei mici, iar acest lucru îl face să spună cu mândrie că în casa lui au fost 5 poștași. Soția sa Lucreția își amintește că aveau normă în ceea ce privește abonamentele la ziare: „Aveam de făcut câte 100 de abonamente la ziar în fiecare lună, iar dacă nu erau atâția abonați plăteam noi diferența, ca să nu ne taie din salariu”. 
Din meseria de poștași, dar și din lucrul acasă, familia Pășcan și-a aranjat o gospodărie extrem de frumoasă. Dar asta pentru că nu au stat cu mâinile-n sân, ci au și crescut animale, iar Viorel a lucrat, după orele de serviciu, în fierăria moștenită de la tatăl său, unde a făcut mai ales potcoave pentru cai.
Familia Pășcan a respectat dintotdeauna porunca „muncește și te roagă”, iar acum, Viorel și Lucreția au ajuns la 46 de ani de căsnicie. Și pentru că eram curioși „ce metode de agățat se practicau acum 46 de ani”, i-am întrebat cum s-au cunoscut și cum au ajuns să se căsătorească. „Era într-o zi de 23 august, zi liberă, și veneam cu autobuzul. El era poștaș și a suit în autobuz din Cărbunari, iar eu mergeam din Mănăștur la Satu Mare pentru că lucram la croitorie. Era îmbrăcat în uniformă de poștaș și purta și chi­piu. A urcat din Cărbunari să vină până la Podul Dumbrăviței, să vină acasă, dar m-a văzut și nu a mai coborât la Pod, ci a venit până în Baia Mare, la Piață, unde am coborât din autobuz împreu­nă cu sora mea. Iar el a început să ne urmărească. Iar la un moment dat, ne-a ajuns din urmă și mi-a zis: „Dom­nișoară, vreți să facem cunoștință?”. Ei bine, am făcut cunoștință, apoi am mers la o savarină și m-a condus la gară. Și am început să ne scriem scrisori. Din august până în octombrie ne-am mai întâlnit o singură dată, iar în octombrie am făcut nunta”, poves­tește Lucreția Pășcan. Au urmat ani cu bucurii dar și cu pro­bleme, dar peste toate au trecut cu dragoste, muncă și frică de Dumne­zeu. Viorel este în pensie de 18 ani, dar după o viață de muncă nu poate sta nici acum fără să facă nimic, așa că lucrează în fierărie, are grijă de oi, și ajută la o stână pentru că este foarte priceput în prepa­rarea produselor din lapte de oaie.
La finalul anului trecut, Viorel Pășcan și-a îm­plinit un vis pe care-l avea mai demult: a înălțat o troiță în propria gospodărie, lângă drum, în semn de mulțumire pentru toate binefacerile pe care i le-a dat Dumnezeu lui și familiei, dar și ca amintire pentru părinți. Lucrarea este cu atât mai importantă cu cât a fost realizată cu propriile mâini. Sfințirea troiței din Rus a avut loc în 8 noiembrie 2016. Viorel Pășcan ne-a povestit că ideea de a înălța o troiță i-a venit de la versurile unei melodii, „toată casa are-o cruce”, iar el nu s-a mulțumit doar să plă­tească pentru o asemenea lucrare, ci a vrut să o realizeze el însuși.

Întâlnirea cu familia Pășcan din Rus a fost o adevărată bucurie, pentru că vorbind cu asemenea oameni îți dai seama că de la fiecare om ai câte ceva de învățat, iar viața acestei familii este un exemplu de seriozitate, perse­verență, muncă, demnitate și credință. La despărțire, Viorel Pășcan ne-a spus un lucru simplu, dar plin de profun­zime, care este de fapt concluzia ce se potrivește perfect pentru finalul acestei povești: „Fii bun!”.