Postul - o rânduială a Bisericii aproape uitată

Nu se poate închipui viață crești­nă fără asceză. Adică fără acea încercare, pe care și-o asumă credinciosul călăuzit și întărit de harul Sfântului Duh, de a se elibera de sub jugul păcatului și din stăpânirea patimilor și să urmeze, cu lepădare de sine, voia lui Dumnezeu. Să trăiască în Hristos și să devină mădular viu al trupului Lui care este Biserica. În această încercare ascetică, un loc cu totul special îl ocupă postul. Postul constituie una dintre armele cele mai eficiente ale luptei noastre du­hovni­cești. Acest lucru îl mărturisește însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru ni-l descoperă viața Sfinților. Acest lucru îl crede și îl învață Biserica noastră, considerând postul ca fiind unul dintre cele mai sfinte și mai vechi rânduieli ale ei.
Totuși, unele rânduieli ale Bisericii, în zilele noastre, ca și postul, riscă să-și piardă sensul și să ajungă la neîntrebuințare. Acest lucru se întâmplă, din nefericire, și printre mulți creștini, care – se presupune – constituie o categorie aparte de oameni care păstrează cu râvnă și îndeplinesc cu acribie rânduielile bisericești.
Alți creștini  - uneori din igno­ranță, alteori din prejudecată – subapreciază valoarea postului și nu îl țin. Alții, iarăși, poate îl țin într-o oarecare măsură, dar o fac la întâmplare. Nu au întotdeauna o cunoaștere necesară pentru un sens mai profund al lui, nici nu au și cunoștința tuturor acelor elemente care privesc postul și pe care ar trebui să le cunoască orice creștin conștient. Astfel, ținerea postului eșuează într-o lucrare tipicară, care nu corespunde unui conținut mai profund pe care îl dă rânduielii postului credința și experiența Bisericii.
Rânduielile Bisericii Ortodoxe privind postul au o adâncă sem­ni­ficație și valoare duhovnicească, iar temeiurile acestei înțelegeri a postului le găsim în Sfânta Scriptură. Moise a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe Muntele Sinai, fără a mânca sau a bea ceva, înainte de a primi cele 10 porunci. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a postit și profetul Ilie, pe măsură ce înainta spre Muntele Horeb (III Regi, 19, 8-12). Profetul Daniel a postit înainte de vedeniile sale. Astfel, Moise, Ilie și Daniel s-au pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu și pentru primirea descoperirilor Sale, a cuvântului Său. Postul unor astfel de oameni sfinți exprimă supunerea lor totală și necon­di­­ționată față de Dumnezeu, punerea lor la dispoziția lui Dumne­zeu, pentru a fi făcuți instrumente ale lucrării Sale mântuitoare.
În acest cadru trebuie să înțele­gem și postul Mântuitorului Hristos, de la începutul activi­tă­ții Sale publice. Postul Mântuitorului nu este un simplu exer­cițiu ascetic, ci evidențiază calitatea Sa de mijlocitor al Noului Legământ.
Pe de altă parte, postul Mântuitorului are o înaltă semnificație duhovnicească și o clară trimitere spre dobândirea vieții veș­nice. Aflat sub puterea Duhului Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos trăiește într-o lume în care condițiile de viață sunt diferite de cele de pe pământ, iar aici avem descoperirea sensului celui mai înalt al postului pentru credincioșii creștini. Prin postul adevărat, depășim condițiile vieții pământești, împlinind cuvintele Scripturii, după care „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Astfel, intrat cu adevărat în lumea lui Dumnezeu, creștinul depășește condi­țiile vieții pământești.
În acest context, nu ne vor mai mira performanțele deosebite – chiar incredibile pentru cei ne­credincioși – ale marilor oameni duhovnicești, care pot reduce la minimum folosirea hranei materiale sau chiar pot renunța la ea cu totul (ex. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca).
Aceasta este cu putință întrucât ei sunt hrăniți dumnezeiește, cuvântul și harul lui Dumnezeu făcându-li-se hrană nu numai pentru suflet, ci chiar și pentru trup. Prin post, omul se smerește înaintea lui Dumnezeu. Și aceas­tă smerenie și zdrobire pe care le arată suferința postului îi dă omului dreptul de a chema cu căldură mila și ajutorul lui Dumnezeu.