Porto - orasul neinvins

* Isi are originile intr-un popor pre-roman, se mai numeste si Orasul Fecioarei, iar locuitorii sai sunt mandri ca intre zidurile orasului lor s-a nascut infantul Dom Henrique, navigatorul. Cunoscut si pentru vinul ce ii poarta numele, Porto ofera vizitatorilor arta, istorie si gastronomie. E opt dimineata, o dimineata de iarna portugheza, mercurul din termometru arata 10 grade. Livezile sunt doldora de fructe insa, nu e o gluma. Decembrie si ianuarie sunt lunile citricelor, asa ca oriunde intorci ochii, vezi un portocal, un mandarin sau un lamai. Parcam masina in fata garii din Mealhada si mergem sa luam bilete de tren. Destinatia: Porto, orasul neinvins, nume primit ca urmare unor fapte de importanta istorica savarsite de locuitorii sai. Dupa o ora petrecuta confortabil intr-un tren bine ingrijit si putin aglomerat, ajungem in una din principalele gari ale marelui oras portughez din nord. Coboram si asteptam un alt tren ce ne va duce la una din cele mai frumoase gari portugheze, construita acum mai bine de un secol. 1, 2, 3 ... 7 minute. „Cidade Invicta” se intrevede prin poarta garii. Iesim pe strada, inchid ochii si ascult orasul, un tramvai, masini, blituri de aparate foto, limbi de pe varii continente se impletesc ca intr-un curent ce poarta fiecare vizitator pe aceleasi drumuri, care candva au simtit apasarea sandalelor romane si a picioarelor maure mai apoi. Avem noroc, e o zi splendida, rece, dar cu cer senin. In cale ne apare Turnul clericilor, o structura de granit din secolul al XVIII-lea, inalta de 75 de metri, ce atrage anual o multime de turisti. Dar nu ne oprim aici, ci mergem spre un loc ce e casa frumosului, libraria Lello& Irmao (Fratele). Eram singura din grup pentru care destinatia principala a calatoriei a ramas o surpriza pana in clipa in care vitrina librariei mi-a aparut in fata ochilor. Am ajuns. Imposibil sa nu treci pragul acestui sanctuar unde dragostea pentru arhitectura, literatura, carte, dragostea pentru arta si frumos atrage anual mii, zeci de mii de admiratori. Cu privirea mangaind rafturile cu carti, scara ce e in sine o piesa de arta, tavanul cu detaliile sculptate in lemn, vitraliile, am petrecut aproape o ora in librarie, incapabila sa decid ce carte sa aleg. Nu puteam insa pleca fara sa platesc un mic tribut in acest templu al cartii. Si, in timp ce ma plimbam prin librarie, zeci de turisti au intrat sa ceara permisiunea proprietarului sa faca fotografii. Pentru ca libraria Lello& Irmao e unica. Unii spun ca e cea mai frumoasa din Europa, altii ca e pe locul doi, secondand cu succes o librarie din Maastrich. Cert e ca se afla pe podiumul mondial, alaturi de alte doua, una mai adineauri mentionata si alta gazduita de capitala Argentinei, Buenos Aires. Dupa ce le vizitam si pe celelalte doua, promit sa fac o ierarhie pe cat de obiectiva posibil. Iesim din librarie, eu, fericita proprietara a unui album ce prezinta viata lui Michelangelo, si ne indreptam spre un restaurant sa gustam un preparat tipic, Francesinha, mica frantuzoaica. Francesinha e un produs culinar simplu, paine prajita la baza, straturi de sunca de varii tipuri, inca o felie de paine deasupra, totul acoperit intr-un strat de cascaval topit si scaldat din plin intr-un sos de rosii picant, a carui reteta e greu de obtinut in afara orasului. Papilele noastre gustative simt insa ca nu avem in farfurie un simplu sendvis cu sos de rosii, ci un element de arta culinara. Patiseriile ne imbie cu arome de vanilie, scortisoara, ciocolata si ne lasa dificultatea alegerii dintr-o paleta de produse care mai de care mai delicioase. Lasam alegerea pe mai tarziu, in cautarea unei faimoase cafenele gazduite de unul din principalele bulevarde ale orasului. Dar, dupa ce trecem de impunatoarea cladire a consiliului orasului, descoperim cu tristete ca locul frumosului edificiu, unde candva povesti despre istorie si vorbe de amor se amestecau cu miros de cafea si tutun, a fost luat de un faimos fast food-american unde, constient sau nu, tanara generatie se indoapa cu hamburgeri crescuti cu hormoni. Ne intoarcem privirea spre cei cativa batrani ce fac un banut onest lustruind pantofii trecatorilor. Continuam plimbarea. Trecem de Palatul Bursei si ajungem la riviera Dourolui, rau ce isi are izvorul in Spania si a ales Porto ca loc de intalnire cu Oceanul Atlantic. Ajungem prin centrul vechi al orasului, desemnat de UNESCO drept parte a patrimoniului mondial, ne ratacim pe stradute inguste, unde semnele de pe tocul usii cafenelelor arata cat de sus a ajuns apa raului la inundatiile din ultimii 100 de ani. Trecem apoi podul Luis I, patrimoniul mondial UNESCO si el, inaugurat in ultima zi de octombrie, 1886. Ajungem de cealalta parte a raului, unde cramele si beciurile invita la fiecare pas sa gustam vin de Porto. Un acordeonist ne insoteste pana la usa unui local ce ofera vin de Porto, vechi de 20 de ani. Ne luam inima in dinti si gustam. Aroma, culoare si tarie, pour les conaisseurs e probabil mult mai mult de atat, dar noi, pagani fiind in ceea ce priveste secretele vinului bun, ne multumim sa laudam calitatile cele mai evidente. E seara, orasul e incendiat de luminite, iar noi ne indreptam spre gara, luandu-ne ramas bun de la orasul ce a dat nume unei tari. Promitem insa ca data viitoare vom ajunge si la Casa Muzicii, Palatul de Cristal si atatea alte monumente cu arhitectura veche sau contemporana ce dau valoare orasului. Adriana SZABO