Politica sub insectar / Româniile televiziunilor de ştiri

Fac parte dintre aceia care au fost în ultimii ani prezenţi în platourile televiziunilor de ştiri. Este adevărat, în ultimul timp, din ce în ce mai rar, pentru că mi-e lehamite să evoluez la exerciţii impuse şi nu liber alese.

Am început, în ultimul interval de timp, să-mi aleg cu mult mai multă grijă participările. Prefer jurnaliştii pe care îi cunosc, mai normali la minte şi care mă lasă să exprim şi o idee, dincolo de agenda care le-a fost impusă de managementul editorial.

România privită prin prisma televiziunilor de ştiri este un absolut fascinant. Pentru că ai putea avea senzaţia că nu vorbeşti despre aceeaşi ţară, ci despre realităţi fundamental diferite. Dacă te uiţi pe un anumit post, există doar Traian Băsescu cu fratele lui, cu Bercea Mondial, cu procurorii care o incriminează pe Laura Codruţa Kovesi...Când schimbi canalul, afli doar despre Dan Voiculescu, despre nenorocirile pe care le-a făcut cu privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare, despre cum justiţia trebuie să îl întemniţeze cât mai grabnic pe mogul...Cale de mijloc nu pare a mai exista. Cei care mai încearcă să ţină această cale de mijloc au rating-uri mici şi cad victime între fronturi.

În studiouri, comentatorii sunt aliniaţi. Ei trebuie să demonstreze teza fundamentală a postului. Oamenii politici invitaţi sunt de decor şi pentru a servi creşterii rating-urilor. Ei au, cel mult, dreptul de a spune ce trebuie sau sunt imediat puşi la punct de către moderatori. Mai nou, şi selecţia invitaţilor din sfera politică operează foarte clar. Sunt prieteni ai unora care ştiu cum să „cânte partitura tematică” şi prieteni ai altora.

Fenomenul numit „televiziuni de ştiri în România” merită, fără îndoială, o analiză extinsă şi un loc în istoria publicisticii, nu doar româneşti, ci şi universale. Mai întâi, că nu cred că există undeva prin Europa o ţară anume care să aibă atâtea posturi de televiziune de ştiri, fără ca piaţa să justifice eflorescenţa lor. În Belgia, lumea se uită la Euronews. În Germania, există câteva posturi, dar care, în mod raţional, între ştiri difuzează documentare foarte interesante şi nu talkshow-uri. Ajungem aici spre o a doua constatare: nu cred că există vreo ţară în Europa în care numărul de talkshow-uri pe oră să fie atât de mare. O veşnică trăncăneală: cine ce a zis despre cine, cum se comentează afirmaţia nu ştiu cui etc. Sunt şi politicieni care s-au specializat în talkshow-uri, din raţiuni de imagine personală care pot fi înţelese.

Cel mai interesant mi se pare fenomenul de manipulare, încercarea de a crea, de la caz la caz, o ordine de importanţă a evenimentelor care nu are nimic de-a face cu realitatea. În paranteză fie spus, la noi totul e un „breaking news”, inclusiv când Gigi Becali, spre exemplu, emite vreo frază mai mult sau mai puţin memorabilă din închisoare.

În Occident, un „breaking news” e atunci când moare Papa, când e doborât un avion în Ucraina... Există o supraexcitare a “breaking news”-ului. Pentru un observator avizat, cum se schimbă ordinea de zi a realităţii e limpede pentru fiecare post în parte, după cum e clară şi intenţia de a crea presiune politică, de a influenţa evenimente, de a construi cariere politice sau de a le de-construi sistematic. Aş putea furniza câteva studii de caz în acest sens.

Sunt, aşadar, televiziunile de ştiri instrumente de informare sau instrumente de manipulare? Aceasta este o întrebare la care probabil istoricii care vor studia presa audiovizuală a acestor ani ar putea da un răspuns.

Dar eu aş pune o întrebare mai grea: Sunt aceste televiziuni sănătoase sau nu pentru democraţia românească? Cât din gradul de paranoia care există în viaţa politică românească a fost exacerbat în ultimii ani de nevoia de a avea ştiri şi „breaking news”, replici şi reacţii? Mi se pare fascinant ca, atunci când ai o întâlnire privată într-o duminică după-amiază, să începi să fugi prin oraş de camerele de luat vederi. S-a creat un mecanism pervers al supraexpunerii, în care televiziunile generează ştiri din orice pseudo-subiect şi oamenii politici ţin să le comenteze şi să se vadă pe sticlă. Nu o dată pe săptămână, nu o dată pe zi, ci o dată pe oră. Ceea ce introduce o tensiune nefirească în viaţa publică. Să îl luăm ca exemplu pe prim-ministrul Ponta, despre care nu ştim cât guvernează, dar îl putem auzi aproape zilnic cu una şi cu alta la vreo televiziune de ştiri.

Poate Consiliul Naţional al Audiovizualului ar trebui, dincolo de certurile interne, să elaboreze şi o anumită politică privitoare la televiziunile de ştiri, să fixeze criterii şi standarde. Să mai vedem şi altceva în afară de talkshow-uri, poate un reportaj, poate o emisiune culturală. Altfel, riscăm să înnebunim cu toţii uitându-ne la televizor şi făcând politică după ce vedem la televizor!