Politica sub insectar / Lustraţie - democraţie: sau cum nu facem noi lucrurile la timpul lor…

Proiectul a fost depus în 2006 de un număr de parlamentari aparţinând pe atunci fostei Alianţe DA. Între timp chiar unii dintre iniţiatori, cum ar fi de exemplu Mona Muscă, s-au autolustrat, descoperindu-se în ceea ce îi priveşte anumite filiere de colaborare cu securitatea. În fine, la vremea respectivă, unele partide au sesizat Curtea Constituţională, care a decis că nu sunt lustrabili aceia care au funcţii alese, pentru că s-ar încălca astfel anumite drepturi fundamentale ale omului, ci doar persoanele în funcţii numite. Revenit pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, proiectul, aşa ciuntit de Curtea Constituţională, a trecut. Pe ultima sută de metri, într-un stil pur românesc, s-au mai încercat câteva amendamente: de pildă să dispară din legea lustraţiei cei care au avut funcţii în fostul UTC, ca nu cumva să-i treacă prin cap cuiva că noul prim-ministru MRU ar fi lustrabil. Au mai dispărut şi diplomaţii, domnul Meleşcanu trebuind să ocupe în tihnă funcţia de şef al SIE. Aşa cum am mai spus mai sus, treabă românească, de la cap la coadă.

Lustraţia a fost o temă a anilor “90 în mai toate ţările postcomuniste. Unele au desenat legislaţii mai mult sau mai puţin dure prin care au interzis accesul foştilor demnitari comunişti la funcţii publice. Conjuncturile, dar şi complicităţile au făcut ca România să rateze această temă esenţială. Proiecte, iniţiative, dezbateri, au existat, însă niciodată finalizate în legislaţie. Voinţa politică a lipsit nu numai în partea stângă a eşichierului politic (ceea ce era cumva explicabil, de vreme ce moştenise infrastructura de cadre a fostului PCR), dar şi în zona declarat anticomunistă. Pentru că şi acolo se puteau număra suficienţi „lustrabili”. Aşadar, vinovăţia pentru eşecul acestui proces necesar sănătăţii noii democraţii româneşti este generală.

Proiectul a fost reşapat acum mai degrabă din raţiuni tactice, PD-ul avea nevoie de o temă nouă de dezbatere publică, inclusiv pentru a mima încă o dată că este adevăratul legatar al „anticomunismului”. Ceea ce, ţinând cont de parcursul personal al liderilor săi, este chiar rizibil.

România cade încă o dată în ridicol discutând la aproape 23 de ani după căderea comunismului tema lustraţiei. Schimbarea generaţiilor politice a operat pe cale naturală, nu sub efectul vreunei legi. Tema apărării democraţiei, construită fără lustraţie îmi pare însă mult mai actuală. Derapajele de la regulile scrise sau nescrise ale funcţionării unei societăţi democratice, feudalizarea politică, corupţia electorală, nu-şi au originea în lipsa lustraţiei. Sunt fenomene şi procese care s-au dezvoltat în ultimii ani. Acestora legislaţia trebuie să le dea un răspuns. Iar discuţia despre acestea este evitată cu aceeaşi sârguinţă cu care în anii “90 nimeni nu dorea să discute despre lustraţie.