POLITICĂ ȘI POLITICIANISM ÎN PROCESUL INTEGRĂRII EUROPENE A ROMÂNIEI

 Mărturisesc că titlul de mai sus și problematica expunerii care urmează mi-au fost sugerate de frământările mele interioare și de întrebările persistente din societatea românească, din ultimele trei decenii și cu deosebire din cele două decade după ce România a finalizat negocierile capitolelor de acquis și politici europene, dar și a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană. Mult au contat și dialogurile cu cetățenii României, din țară și din alte locuri ale Europei și SUA, ca și dezbaterile cu experți și politicieni din aproape toate statele membre ale Uniunii Europene. Toate acestea m-au îndreptat către lecturi mai vechi, unele chiar din epoca studenției mele, iar de această dată mi s-a părut a fi mai potrivit să revin asupra meditațiilor, întotdeauna neconfortabile pentru mine, rezultate din idei filosofico-morale și opinii analitice ale profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Am spus neconfortabile pentru mine, deoarece nu exprimă poziționări sociale care să mulțumească pe cineva care dorește numai binele națiunii sale. Dar cu multă utilitate socială dacă sunt citite cu scop de îndreptare și construcție societală pozitivă.

S-a scurs timpul unui veac și două decenii de când Constantin Rădulescu- Motru a publicat volumul Cultura română și politicianismul (București, Socec,1904). Era o radiografiere a stilului românesc de a face politică, având drept scop îndreptarea relelor din cultura politică a românilor care pretindeau să realizeze sincronizarea cu modernitatea europeană. Această utilă lucrare a profesorului Rădulescu-Motru a înregistrat mai multe ediții în sec.al XX-lea, inclusiv după 1989. Dovadă că diagnosticul dat de el culturii politice din România a mai fost constatat pe parcursul evoluției de după tipărirea primei ediții, de fiecare dată generându-se speranțe că societatea românească era dispusă a urma calea modernizării complete.

Chiar din Prefață la volumul menționat, Rădulescu-Motru avertiza că termenul „politicianism” deriva de la o distorsiune a politicii adevărate, în cultura românească tinzându-se acreditarea opiniei că politicianismul era tot un fel de politică. Fiind evidentă relația politicianism-politică, autorul amintit atenționa că politicianismul era mai degrabă o activitate politică ce se manifesta printr-o perversiune a drepturilor politice. Era o activitate - așa cum o descria Rădulescu -Motru - „prin care câțiva dintre cetățenii unui stat tind, și uneori reușesc, să transforme instituțiile și serviciile publice din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale”. Credem că merită a fi remarcată intenția profesorului de la Universitatea din București, anume semnalarea fenomenului de „degradare și disoluție a individualității poporului nostru”, ca urmare a manifestării politicianismului în spațiul cultural românesc. Argumentația pe care lucrarea o prezenta este lămuritoare și conținea multe elemente valabile pentru remedierea situației. Nu vom relua aici demonstrația, căci ea ar trebui să fie cunoscută de întreaga constituentă a națiunii române și ar avea titlu de obligație pentru elita intelectuală și politică de la noi care pretinde a susține integrarea României în civilizația occidentală. Dar nu putem trece peste o concluzie dramatică a acestei scrieri, exprimată printr-o suită de interogări pe care ar fi bine să și le pună astăzi atât corpul națiunii, cât și indivizii care o compun: „Va veni momentul - conchidea Rădulescu – Motru - când cetățeanul român se va întreba: de ce român, și nu francez, neamț sau englez? În numele cărui interes superior mi se cere mie, ca cetățean român, sacrificii și obligațiuni? La realizarea cărui ideal contribuiesc eu cu activitatea mea stoarsă și chinuită de minciunile convenționale ale unui politicianism parazitar?”

  Într-un splendid volum din 1986, istoricul ieșean Al. Zub a fost cât se poate de convingător în sublinierea efortului națiunii române, încă din zorii veacului al XIX-lea, de a se autodefini prin raportare la vastul proces de integrare europeană și mondială. Și Rădulescu-Motru a avut ca termen de referință cultura europeană pentru a descrie caracteristicile comportamentale ale românilor. El arăta că entuziasmul romantic al tinerilor români educați pentru europenizarea imitativă din 1848 a generat în spațiul românesc forme și instituții care ar fi trebuit autohtonizate tot în direcția europenității, nu a unei „tradiții” medievale. Adică fondul evoluției să urmeze tot sensul europenizării, iar nu al unor forme trecute și neprecizate valoric de Istorie. Iar cel care a inițiat, în 1919, cunoscuta revistă Ideea Europeană, a pledat pentru transformarea „aparenței” de europenitate din România postbelică într-o realitate a europenizării care, după Marea Unire, ar fi putut contribui la o mai rapidă sincronizare cu Europa apuseană. Doar că, în 1931, același Rădulescu-Motru a constatat, cu multă amărăciune, că „România era sufletește mai departe de Apus” față de cum erau românii în 1848, adică entuziasmul pentru europenizare nu mai era nici ca în vremea pașoptismului. Desigur, amintitul entuziasm inspirat de Occident a trebuit să facă față „realității românești”, cum zicea Rădulescu-Motru. Care realitate a constat în manifestarea unor interese personale ale elitei românești, altfel spus  „politica apuseană a fost transformată în politicianism românesc”. Cum? În primul rând, prin crearea unui climat anarhic de evoluție care să favorizeze apetitul de acumulare necinstită al unor lideri care nu doreau o abordare sistematică a procesului de dezvoltare a societății românești. Corelat „obiectivului”, arăta tot Rădulescu-Motru, s-au falsificat valorile europenizării de către indivizi mediocri („Chemații au fost copleșiți de nechemați. O selecție pe dos s-a pus la cale-productivii au fost înlăturați pentru a se face loc improductivilor”). Aceasta pentru a fi complet denaturată vocația constructivă a românilor! Iar o consecință constatată a acestei conduite politicianiste a decidenților statali români a fost căderea dezastruoasă a edificiului României Mari, în vara și toamna anului 1940, fără o minimă rezistență națională care să-i asigure măcar dreptul la recursul istoric.

La sfârșitul anului 2004, România a intrat în puternica Alianță transatlantică-NATO și a terminat negocierea capitolelor pentru aderarea la Uniunea Europeană, inclusiv a Tratatului de Aderare pentru semnarea căruia Consiliul European a dat lumina verde, în 17 decembrie al aceluiași an (semnarea documentului a avut loc în 25 aprilie 2005). Privite ca date istorice, momentele amintite pare că au fost considerate ca finalități ale unui determinism sociopolitic, pe când ele erau doar etape ale unui proces de pregătire a țării, conștient și sistematic asumat. Și nu au fost deloc linia de sosire, așa cum s-a apreciat de majoritatea liderilor români, ci intrarea într-o etapă mai vastă de continuare și accelerare a construcției civilizației occidentale în România, în concordanță cu stadiul modernității de la începutul sec.al XXI-lea.

Referindu-ne la procesul aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să spunem că acesta a debutat ca o aspirație a sincronizării cu fenomenele schimbărilor politice și socioeconomice din Europa Central-Răsăriteană, după 1989. Așa s-a ajuns la semnarea Acordului de Asociere (1993, cu intrare în aplicare din februarie 1995), iar după emiterea criteriilor de la Copenhaga (decembrie 1993) și a deciziilor Consiliului European de la Essen (2004), autoritățile României au înaintat aplicația de solicitare a aderării la Uniunea Europeană (iunie 1995). În mare parte, acestea au fost mai degrabă gesturi politice, căci pentru aderarea la Uniunea Europeană trebuiau îndeplinite câteva seturi de criterii referitoare la democratizare și instituțiile guvernării, economie de piață funcțională, abilitatea de a face față obligațiile rezultate din acquis-ul comunitar și politicile europene, capacitatea de a răspunde concurenței din Piața Internă, administrație publică eficientă etc. De altfel, acestea erau și cerințe ale aderării la NATO, cărora se adăuga compatibilizarea cu structurile militare ale Alianței. Or, la data cererii României de a adera la Uniunea Europeană, îndeplinirea de către aceasta a respectivelor criterii era destul de precară, așa cum a arătat și Opinia Comisiei Europene din 1997. Ceea ce însemna că procesul pregătirii țării pentru aderarea la Uniunea Europeană continua a fi nesatisfăcător, situație care s-a regăsit și în evaluările Comisiei Europene din 1998 și 1999. Altfel spus, guvernele României post-1995 au privit obiectivul aderării țării la Uniunea Europeană mai degrabă prin lentilele unor aspirații și declarații politice, fără a se preocupa suficient să aplice programele asumate de pregătire a societății românești în domeniile expuse de criteriile europene de aderare. Motiv pentru care România nu a avut argumente să susțină a fi inclusă între statele candidate din „grupul Luxembourg”, care au fost invitate, în 1997, să înceapă negocierile de aderare, acestea debutând în anul 1998. Dimpotrivă, și evaluările Comisiei din următorii doi ani, așa cum arătam, au fost defavorabile României. Dar, pentru că Statele Membre au decis să înceapă negocierile de aderare și cu statele baltice, care nu fuseseră invitate în primul grup, iar în Balcani situația continua a fi explozivă, Consiliul European a decis (Helsinki, decembrie 1999) să se înceapă negocierile cu încă un grup de 6 state aspirante, între care a fost inclusă și România (așa-numitul „grup Helsinki”, în care, pe lângă cele trei state baltice s-au regăsit și Slovacia, Bulgaria, România). Cu aceste din urmă 6 state candidate, negocierile de aderare au început efectiv în februarie 2000.

Despre procesul de extindere a Uniunii Europene, după Războiul Rece, s-au publicat foarte multe articole, studii și volume. Între scrierile generale dedicate subiectului menționat amintim, pe lângă citata lucrare a lui Schimmelfennig, pe cea a lui Preston, dar și Meerts&Cede ,Schnneider și Pușcaș, care realizează un tablou de ansamblu al epocii și extinderii europene, așa cum s-a derulat la cumpăna dintre secolele al XX-lea și al XXI-lea. Și despre aderarea României la Uniunea Europeană există o listă bibliografică bogată. Pe această temă s-au editat lucrări cu vădită tentă tezistă și chiar propagandistică, dar există și cercetări consistente care au urmărit documentat și obiectiv modul cum România a evoluat în etapa negocierilor de aderare și chiar în cea post-aderare. Cu toate acestea, la noi persistă tentația interpretărilor teziste și partidiste ale procesului aderării României la Uniunea Europeană, deși după aproape două decenii de la încheierea negocierilor și semnarea Tratatului de Aderare ne-am fi așteptat să fie întreprinse cercetări istorice sistematice și să fie elaborate analize având la bază documentele și faptele reale ale demersului aderării și integrării europene. Într-o proporție destul de însemnată, același tip de abordare a subiectului se întâlnește și în scrierile recente din Uniunea Europeană. Poate tocmai din astfel de motive Jochen M. Richter, un autor german care a fost și implicat în valul al cincilea de extindere a Uniunii Europene, din partea Comisiei Europene, a trebui să constate că despre aderarea României la Uniunea Europeană s-au spus multe lucruri divergente, iar pentru clarificarea unora a intervievat câțiva participanți direct în respectivul proces atât din România, cât și de la instituțiile europene și din partea unor state membre. Și trebuie subliniat că lucrarea lui Richter a adus concluzii interesante despre experiența României în procesul aderării la Uniunea Europeană pe care autorul le-a propus drept teme de meditație liderilor europeni mai ales pentru etapele viitoare ale extinderii Uniunii, incluzând statele din Balcanii de Vest, Ucraina și Rep. Moldova.

O explicație plauzibilă a întreținerii unor interpretări confuze în ceea ce privește procesul aderării României la Uniunea Europeană este partizanatul formațiunilor politice românești care, deși au semnat „Declarația de la Snagov” (1995), pentru susținere împreună a obiectivului integrării europene, nu au putut elimina competiția neloaială de asumare a unor „merite” preponderente. De unde au rezultat enunțuri fără acoperire factuală, expuneri de presupuse intenționalități sau criticism de pe poziții ideologice, câteodată chiar răuvoitoare și exprimând o poziție ascunsă la acțiunea de asociere a României cu Occidentul. Dar astfel de atitudini s-au regăsit nu doar în conduita partidelor politice din România, ci uneori și la formațiuni politice din state membre, la grupuri de interese sociale și corporatiste din Uniunea Europeană și dinafara acesteia. Iar la nivel individual, politicianismul autohton s-a manifestat în forme extraordinar de diverse și cu intensități sporite, pe măsură ce procesul negocierilor de aderare se apropia de finalizare. Și, pentru că obiectivul aderării părea să nu mai poată fi oprit, deși au existat numeroase tentative de întârziere sau chiar blocarea lui, politicianismul românesc a întreprins tot ce i-a stat la îndemână pentru a convinge opinia publică locală că aderarea era tot ceea ce a urmărit România, aceasta permițându-i și accesarea surselor financiare din bugetul Uniunii Europene. Concomitent, a fost acreditată opinia că, prin aderarea la Uniunea Europeană, se realiza și integrarea europeană, că s-a ajuns la capăt de traseu unde românii trebuiau să încaseze beneficii. Odată acceptată ca membru al Uniunii Europene, liderii politici și guvernele de la București au promovat ideea că România nu mai avea nevoie de un proiect propriu de evoluție și dezvoltare, acestea decurgând din simpla apartenență a țării la Uniune și contagiunea liderilor ei cu instituțiile europene din Bruxelles. După ce au participat în cohorte la ceremonia semnării Tratatului de Aderare (Luxembourg, 25 aprilie 2005) și au trăit emoțiile procesului de ratificare a documentului în Statele Membre, politicienii și guvernanții români nu au considerat a fi o obligație ca acest acord să fie respectat și aplicat, dovedind că nu le păsa de principiul pacta sunt servanda și nici de obiectivul integrării europene.

Desigur, nu a fost o așteptare aparte ca politicienii români să fie buni cunoscători ai teoriilor integrării europene și nici a istoriei acesteia de numai o jumătate de secol, la data intrării României în Uniunea Europeană. Dar era absolut obligatoriu ca ei să cunoască măcar abordările empirice și evoluția politicilor europene, în corelare cu principalele direcții date de legislația europeană. Pentru că vorbele mari, precum „pace”, „securitate”, „prosperitate” nu erau un dat în sine prin simpla apartenență la Uniunea Europeană, ci proveneau din acțiuni concrete ale politicilor comune, din gestionarea multiplelor interdependențe (economice, politice, sociale etc.) rezultate din integrarea economică și politică a statelor membre, din uriașe schimbări nu doar ale relațiilor economice, ci și ale mentalităților politice și culturale, din dedicarea partenerială a fiecăruia și a tuturor statelor membre pentru obținerea interesului comun european.Or, guvernele românești de după 2004 au refuzat obstinat să elaboreze o strategie proprie a acțiunii societății românești în vederea integrării ei europene, au fost doar simulate asocieri la politicile comune, în realitate nefiind pe agenda guvernamentală o permanentă integrare în politicile europene de dezvoltare. În loc să fie adoptat un Proiect de Țară post-aderare, împreună cu toate partidele politice relevante și principalii parteneri sociali din România, în prelungirea „Declarației de la Snagov” și cu suportul de substanță al Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, guvernele și Parlamentul României au acționat haotic, urmând mai degrabă satisfacerea poftelor momentane individuale și ale unor grupuri de interese, cel mai frecvent folosindu-se explicația falsă „așa ne-a cerut Bruxelles-ul”.                                                                                               

Mulțumindu-se cu propria acceptabilitate în mediile occidentale, drept consecință a aderării la Uniunea Europeană și a intrării țării în NATO, elita politică românească a „performat” în menținerea României înafara Spațiului Schengen și a Ariei Euro. Cu o astfel de conduită, îndreptată doar spre obținerea fondurilor europene, fără ca acestea să fie îndreptate spre obiective strategice de dezvoltare socioeconomică a țării, a destinării nemeritocratice a unor slujbe și poziții în instituțiile europene, opiniei publice românești i s-a inoculat doar o direcție mercantilă a etapei post-aderare, chiar și expresia „integrare europeană” diminuându-și circulația în discursul politic autohton. Mai mult, guvernele care s-au perindat la cârma statului român, după finalizarea negocierilor de aderare, au susținut opinia că, prin aderarea la Uniunea Europeană, s-a realizat și integrarea europeană a României. Ceea ce explică, într-o mare măsură, rezultatele mediocre interne din procesele de dezvoltare pe care le susțineau politicile comune europene, reflectate și în starea de spirit a cetățenilor români. Credem că este îndreptățită interpretarea exodului populațional enorm spre state membre mai dezvoltate din Uniunea Europeană, în ultimele două decenii, și ca gest de protest față de felul politicianist în care se raportau politicienii din România la obiectivul integrării europene. Căci milioane de cetățeni români au optat să se integreze individual/ familial în societățile europene care le ofereau satisfacția includerii participative la aplicarea politicilor europene de dezvoltare. Este și acesta un efect cu daune enorme pentru România a abordării politicianiste, de către elita politică de la noi, a procesului integrării europene, așa cum el s-a derulat la începutul sec. al XXI-lea. Iar înșiruirea consecințelor acestui comportament politicianist ar putea continua cu numeroase exemple factuale, dar și cu judecăți critice de valoare în materie de voință și abilități de guvernare a țării în consonanță cu noul statut european și internațional obținut de România prin aderarea la Uniunea Europeană.

Același politicianism autohton degradant a făcut ca cetățenii români să aprecieze că ar avea un statut inferior în Uniunea Europeană, că ar fi cetățeni europeni „de mâna a doua” sau chiar a treia. Ceea ce ne duce cu gândul iarăși la spusele lui Rădulescu-Motru, evocate la începutul textului nostru. Anume că politicienii români nu și-au îmbunătățit și modernizat cultura politică, rămânând prinși în aceleași metehne politicianiste de la sfârșitul sec.al XIX-lea-începutul veacului al XX-lea. Dar ceea ce ni se pare a fi mai grav este faptul că politicienii români contemporani nu au avut disponibilitatea de a învăța din erorile înaintașilor lor. Așa cum procesul modernizării/ occidentalizării tânărului stat român național a fost deturnat spre obținerea aproape exclusivă a avantajelor personale ale conducătorilor lui, tot așa procesul integrării europene a României, de la începutul veacului în curs, pare a urma același drum al devierii de la sensul său real - cel puțin astfel se înfățișează după străbaterea lui în ultimele două decenii - pentru satisfacerea intereselor personale ale liderilor actuali care ar avea misiunea, conform atribuțiilor publice și a posturii în care se află țara, de a maximiza beneficiile aderării la Uniunea Europeană în folosul cetățenilor români și al comunității europene.