POLEMICI, serie nouă

De curând a apărut revista lunară de literatură POLEMICI, serie nouă, nr.1-2, ianuarie-februarie 2016. Colectivul de redacţie al revistei este format din Alexandru Buican (director), Daniela Sitar-Tăut (redactor-şef), Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Flori Bălănescu, Alecu Ivan Ghilia, Lorenţa Popescu (redactori) şi Mihai Vinereanu (redactor extern, New York).

Flori Bălănescu, în Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă I,  urmăreşte câteva episoade din viaţa scriitorului Paul Goma, încercările nereuşite ale acestuia de a-şi publica în România  romanul ce se va numi „Ostinato”, deschiderea de către Securitate a unui dosar de urmărire informativă a scriitorului, domiciliul forţat în Câmpia Bărăganului, muncile pe care autorul le-a prestat de-a lungul timpului (fotograf ambulant la nunţi, botezuri şi înmormântări, muncitor zilier în construcţii, trompetist de sâmbătă seara la baluri, nunţi şi hore, dezgropător de puieţi la o pepinieră, muncitor necalificat la forjă, merceolog şi tehnician), plecarea în 1972 şi reîntoarcerea în ţară a scriitorului în 1973.

Într-un eseu intitulat Poeticul  între religie şi filozofie, Horia Stamatu, un mare poet al exilului românesc, Dan Anghelescu scrie despre poetul, eseistul şi teoreticianul refugiat în Germania, la Freiburg, devenit lector de limbă şi cultură română pe lângă profesorul Hugo Friedrich. Dan Anghelescu consideră că Horia Stamatu s-a aflat mereu pe urmele indescriptibilei esenţe fenomenale a Poeticului şi că poetica sa păstrează un foarte discret halou de sorginte hegeliană.

De ce şi-a pierdut din notorietate preşedintele Iohannis după doar un an de stat la Cotroceni ne explică Alexandru Buican în „Iohannis după un an”. Astfel, românii l-ar fi votat pe Iohannis, în cadrul celui spectaculos exemplu de disperare, pentru etnia lui germană! Popularitatea preşedintelui a început să scadă după ce românii au văzut că neamţul nu-i miluieşte, nu „le dă” nimic.

Revista cuprinde câteva poezii semnate de Ioan Es.Pop şi Radu Ulmeanu, urmate de un interviu cu Virgiliu Parghel (artistul care ilustrază acest număr al revistei) realizat de Daniela Sitar-Tăut, fragmente de memorii ale lui Alecu Ioan Ghilia, sub titlul Orson Wells a pierdut prin abandon. Vlad Muşatescu a câştigat concursul, şi şase cronici literare.

De ce „POLEMICI”?

Pentru că revista care îşi (re)începe viaţa cu acest număr este o „serie nouă” a celei apărute la New York între anii 1988-1991. Dar de ce aceste „polemici”, atunci în pofida numelui, care îi „îndreptăţea” pe unii să aştepte la o „ceartă” continuă, în articolul-program se considera că atacul persoanelor, de dragul atacului în sine, nu ar fi însemnat decât o poluare în plus a unui mediu – faimosul „spaţiu public” – şi aşa destul de poluat, opţiunea fiind în favoarea discuţiilor ideilor.

Nu altceva îşi doreşte seria nouă a POLEMICILOR. Spre deosebire de revista din trecut, care era o „revistă de politică şi cultură”, ea se intitulează azi, mai modest, doar „revistă de literatură”, pentru că astăzi credem mai mult ca oricând că literatura este un punct de trecere obligatoriu pentru o întreagă societate, cu toate instituţiile ei (...)

Una dintre cauzele ce întârzie o emancipare (deloc sigură) a spiritului românesc este cârcoteala cu care e întâmpinată orice critică ce se aduce „trăirii româneşti”.

De ce? Se pare că spiritului românesc îi lipseşte acel curaj de a afla ce se ascunde în spatele neputinţelor sale, aceasta însemnând o adâncă şi descurajatoare resemnare.

Problema poziţiei poporului român între naţiunile europene se pune şi ea cu şi mai multă tărie azi, odată cu asocierea politică a statului român cu acele state care formează Comunitatea Europeană: ce calitate – în sensul de valoare – are poporul român?

POLEMICI îşi propune deci să aducă în discuţie, pentru o mai bună clarificare, acea realitate pe care noi o numim „ereditatea culturală” şi care aduce neîncetat în sângele culturii tot felul de poncife ce se perpetuează cu îndărătnicie din generaţie în generaţie, şi care par a fi reflexii ale unui spirit naţional resemnat, care spirit crede că, în locul unei autocritici lucide, poate schimba ceva printr-o iluzie autoadulare, aşa cum primitivii cred că vor aduce ploaia dacă vor urla la cer.”