Poezii de peste 200 de ani, din Maramureș

În arhiva revistei „Convorbiri Literare” există poezii populare din Maramureș culese în 1868, despre care știe foarte puțină lume. Versurile vechi de peste 200 de ani ar putea fi valorificate cu succes de artiștii de muzică populară, dar pot fi și subiect de cercetare pentru tinerii etnologi. Poeziile populare din Maramureș sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt primele texte de folclor publicate într-o revistă de cultură de talia celei de la Iași.

În vara anului 1870, în revista „Convorbiri Literare”, care apărea la Iași, la Tipografia Societății Junimea, este prezent și Maramureșul cu câteva piese „de aur” ale folclorului românesc. Acestea sunt publicate în mai multe numere ale revistei. În partea de început, în martie 1870, Ioan Bădescu, care nu este altcineva decât Ioniță Scipione Bădescu, născut în Răstolț, județul Sălaj, care se stinge în 1904 la Botoșani. De fapt, acesta este unul dintre cei mai sinceri și mai temerari poeți, unul dintre puținii prieteni pe care i-a avut Eminescu până la moarte.
Acest erudit, pentru că și el face studii de filologie și ajunge inspector școlar în zona Iași și Vaslui, iar apoi ajunge profesor universitar la Iași, Ioan Bădescu trimite o scrisoare Convorbirilor Literare, însoțită de câteva piese de folclor răscolitoare. El spune în acea scrisoare că a plecat în vara anului 1869 să asculte cântecele din colibele țăranilor români. Da, el a fost în Maramureș și a făcut culegeri de folclor. Ba mai mult, spune că a fost în Țara lui Dragoș, numită „Mara­moroș”. Poeziile culese de aici le prezintă în „Convorbiri Literare”.
Este una dintre primele apariții etnologice ale Maramureșului, într-o revistă de cultură de talia Convorbi­rilor Literare. Una dintre primele poezii populare publicate este „Puiul cucului”, care este de fapt o doină care vorbește despre singurătate și nefericire. Este vorba despre destinul unei fete care se înstrăinează, pleacă din casa părintească și prin căsătorie se mută în casa soțului ei, și va trăi cu socrii. Iar doina zice: „Mila străinului / E ca umbra spinului / În postul Crăciunului / Lucrul din mână nu-mi pică / Tot nu-s bună de nimică”.

S-au publicat în mai multe numere din „Convorbiri Literare” aceste poezii, care sunt extraordinar de lungi. Ele apar cu titlul „Poezii po­pulare din Patria lui Dragoș”. Colecția aceasta de poezii culese în Maramureș are vreo 24 de piese. Sunt doine de o frumusețe inega­labilă. Dacă armata de cântăreți din ziua de azi s-ar apleca asupra a ceea ce a însemnat folclorul autentic de altădată, dacă s-ar găsi o linie sonoră potrivită, în mod sigur ar avea un succes răsunător. Este adevărat că nu s-a știut despre aceste poezii, dar pentru mulți pot fi subiecte de cer­cetare și pot fi exploatate și valorificate. Pentru că dacă ne gândim la faptul că aceste poezii populare au fost culese în 1868, iar ele s-au transmis pe cale orală, înseamnă că vorbim de opere de peste 200 de ani. Poate se va reuși să le readucă cineva în actualitate.
O altă poezie este „Florile Izei”: „Câte flori pe Iza-n sus / Toate cu mândra le-am pus / Dar când au fost de plivit / Eu cu mândra m-am sfădit / Și singur eu le-am plivit / Dar când au fost la purtat / Cu mândra m-am împăcat / Și-mpreună le-am purtat”.
Toate sunt scrise în stilul maramu­reșean, prezentând situații concrete din viața oamenilor. Absolut toate sunt legate de lumea satului. De
exemplu, există o poezie despre „Fata bătrână”: „40 de ani îmi pare / De când port păr pe spinare / Și nimeni grija me n-are / Mă uitai într-o fântână / Mă văzui fată bătrână / Şi fugii o săptămână / Mă rugai la Dumnezeu / Să-l trimită și pe-al meu / Fie cât de mutalău / Numa s-aibă clop în cap / Și să ducă vestea-n sat / Că și eu m-am măritat”.

Acest Ioan Bădescu explică faptul că horile din Maramureș sunt de fapt doine, dar se mai numesc strigături, chiuituri și descântături. Subiectele sunt pe diverse teme, de exemplu avem „Săraca și găzdacul” – un fel de confruntare socială între cei bogați și cei săraci; apoi avem dialogul între pupăză și fată; există „Poezia voinicului”, „Boala dragos­tei”, „Visul”, „Bădița plecat în armată”, „Jurământul” pe care-l fac tinerii în căsătorie, în fața preotului. Sunt poezii unice în felul lor, pentru că nici vechile culegeri de folclor nu s-au apropiat de aceste poezii populare, care în timp s-au pierdut.
La scurtă vreme după publicarea acestor poezii în „Convorbiri Lite­rare”, Mihai Eminescu îi dă o replică prietenului său Ioan Bă­descu, și publică în paginile Convorbirilor Literare „Făt Frumos din Lacrimă”, deci, Eminescu publică și el folclor. Într-un text pe care îl publică Ioan Bădescu, spune că Emi­nescu a cules „Făt Frumos din Lacrimă” din Maramureș. Din moment ce Eminescu a publicat acest text al lui Bădescu, înseamnă că într-adevăr acest basm a fost cules din Mara­mureș.
Deci, vorbim de o adevărată co­moară care trebuie valorificată. Artiștii de muzică populară și tinerii studenți care vor să facă o cercetare adevărată asupra folclorului autentic maramureșean, nu trebuie decât să acceseze arhiva Convorbirilor Lite­rare. Eu am găsit cu surprindere aceste poezii și am dorit să trag un semnal de alarmă, pentru că sunt puțini cei care știu de existența lor. Poeziile acestea sunt cu atât mai importante cu cât sunt printre primele publicate într-o revistă de cultură, pentru că cei de la „Convorbiri Li­terare” au început să publice și folclor în 1870. Abia prin 1871 – 1872 încep să apară culegeri de folclor din Transilvania și din Moldova. Dar întâietatea și faptul că în paginile de cultură ale Junimii apare pentru prima dată Maramureșul cu poezie populară, este încă un semn de mândrie pentru locuitorii „Țării lui Dragoș”.