Poezia uitata

Ajunsa la a VII-a editie, Tabara Nationala de Literatura „Radu Saplacan” s-a desfasurat si in acest an pe Valea Novatului, in organizarea Asociatiei Scriitorilor Baia Mare si a Revistei Nord Literar in colaborare cu Primaria orasului Viseul de Sus, Centrul Creatiei Populare, Directia pentru Cultura, Directia Silvica si Alpha Tv. GAZETA a contribuit substantial la organizarea acestei editii, atat prin sprijinul financiar, cat si prin mediatizarea evenimentului. Editia din acest an a Taberei Nationale de Literatura „Radu Saplacan” a reunit peste 20 de scriitori, atat din Maramures, cat si din Bucuresti, Cluj si Timisoara. Dincolo de creatia literara, tabara din aceasta vara a avut ca scop ridicarea unei troite (donatie a sculptorului Ioan Marchis) in memoriam Radu Saplacan, cel care a fost „generalul” si mentorul intalnirilor literare de pe Valea Vaserului si-a Novatului. Desi a avut parte de un sprijin financiar de exceptie, editia de acum a fost mult sub nivelul celorlalti ani, actantii dovedind (cu mici exceptii) ca nu stiu sa joace rolul de scriitori, iar organizatorii ca nu stiu sa-si asume rolul de „generali” ai taberei. Doar Ion Muresan a reusit sa aduca vers limpede peste curgerea murdara a Novatului. Nu credem ca e drept ca aceasta tabara, in care Radu Saplacan a topit atatea veri pana s-a mutat intr-o troita, merita sa piarda cu fiecare editie, vers de vers, menirea sa: poezia. Or, anul acesta s-a scris prea putina poezie. Restul tine de gandul murdar ca o astfel de tabara se poate transforma in suma zilelor prelinse pe buza paharelor obosite de atatea poezii nescrise. Cu o astfel de mentalitate, tabara risca sa ramana doar o amintire, o umbra a troitei trecand rece peste repausurile bahice ale celor prezenti in tabara. In dulcele stil bahic Numai cat isi ridica scriitorul capul de pe masuta din carciuma cu tavanul afumat, ca si vede printre masini cetoase cum rasare racoare si brazi ce zimtuiesc un cer cat un plasture, bun de pus pe degetul mic al chelneritei. Atunci isi intinde el oasele ca niste aripi goale, prinde strasnic intre degete paharul de vodca si-si drege glasul ca pentru un vers memorabil. Dar nu-l mai spune, caci iute simte apa rece de munte cum ii raceste calcaiele si cainele de la picioarele lui cum adulmeca fiara padurii. Abia apuca sa se stearga amprenta palmei umede de pe masuta din carciuma, ca el deja coboara din mocanita si sterge cu cotul alta tablie de masa si alt pahar de alcool asteapta sa fie zdrobit intre degetele sale. Un calugar in miniatura poarta in buzunarul din haina. Cand face temenele se izbeste cu fruntea de inima. Toate astea il scarbesc. El priveste cum Novatul curge si la cotituri se pierde... E anul cand a baut cat Stalin. Si cat ar mai fi de baut, de citit si de scris. Degraba pune mana pe pix si iscaleste in josul paginii un poem in alb, caci aici intre carciuma si munti, vremea se prelungeste ca o pasta proasta si vascoasa de pix. Si culoarea cleioasa se intinde si-i coloreaza maruntaiele, cerul gurii si limba, iar o ceata laptoasa i se lasa peste frunte. Asa se scurg zilele de aici, serile de iulie cand navalesc regretele, diminetile cand abia trezit se aseaza pe treptele casei si se uita pierdut in calea dracului. De acolo se ivesc siluete alburii, ce nu-i dau pace nici aici intre munti. Dar iute le injura si gandul desfacut de ele zboara greoi pana pe-o aripa de om sculptat intr-o troita, insa nu zaboveste mult si iar se scufunda pana in intunecimea paharului. Dupa toate astea, ivar cu stanta pune la poarta, nu-l mai inteapa la inima, caci deja poarta un raspopit in buzunarul din haina. Mai injura o data, aerul rece al muntelui ii arde plamanii, urca in mocanita. N-a scris nimic, doar o mapa cu poeme in alb, semnate in josul paginii, aduse in carciuma cu masute joase. Intra in carciuma, se aseaza si striga spre bar: „cincizeci de vodca!” si capul ii cade pe masa. Emanuel LUCA