Poezia ca principiu - dragoste sine qua non

Adrian Pop

Desigur, poezia are chipul şi asemănarea celui care o creează. Şi aş mai spune că, dacă la început a fost cuvântul, atunci, pasul al doilea pe scara evoluţiei a fost poezia, deşi, să mă ierte toate divinităţile lumii, simt uneori că poezia este mama cuvintelor.

Clarissa Damian nu mimează creatorul din ea şi nici poezia scormonitoare tocmai prin simbolistică şi, desigur, prin naturaleţea ei cu care îmbrăţişează afectiv şi cu mult bun simţ sacralitatea vieţii. Ea nu destructurează metempsihotic universul care i s-a dat cu moft de reconcepere posesivă, ci lasă şi dă firescului întregul spectru al nuanţelor metafizice. Cerne şi discerne prin încercănare surplusul continuu al imaginaţiei sale debordante. Poezia sa are căuş de dărnicie şi substanţă magic transcendentă, fior de trecere, za de legătură între un regn şi celălalt, naştere de cauză a împlinirii în efect.

Poeta Clarissa Damian are osatură de adjectiv zburătăcit, de metrică născătoare cu folos melodios, brâncuşiană prin coloană şi, mai ales, sinceră cu spaţiul altruismului său: „îmi place drumul…/drumul fragil, drumul de sticlă,/ce se poate frânge oricând/doar ca să mă reflecte / într-o sută de „eu”. /îmi place drumul / prin care trec fără grijă / gânduri şi vise, /ape şi adieri de vânt,/păduri foşnind a viaţă /şi munţi încă albi de dor,/ cu pescăruşi ce-au învăţat/să zboare peste creste,/ nepăsători la cântecul mării./şi încă-mi place drumul, /senin ca un suflet, prin care zăreşti / dincolo de nori,/dezvăluind tăcut /ce n-am ştiut să văd, / ce n-am ştiut să simt,/ tot ce-am aflat /şi cât mai am de scris”.

Clarissa Damian este un copil frumos care gândeşte prin poezie întâmplarea de a fi trist ori fericit. Nu are geniu, ci Viaţă! Şi ce e mai genial decât viaţa care ni s-a dat prin irepetabilitatea ei Acum şi Aici! O voce lirică ce coboară din luceferi, adâncă, profundă...

Un destin împletit din zodii celeste, cu urme din vremuri apuse, rebarbativ încrustate în zodii gemelare, cu putinţă de tăgadă a unei naşteri şi plângeri deopotrivă: „o să mă aşez cândva,/ pe-o margine de lume/ şi-o să privesc în tihnă/ toate cuvintele ce m-au clădit,/ m-au strivit, m-au învăţat,/ m-au cunoscut, m-au gândit./ o să le găsesc chiar şi pe cele/ ascunse, neştiute, nerostite,/ prăfuite în uitare./ o să le zâmbesc, mulţumindu-le/ că au trecut pe aici, prin timpul meu,/ şi m-au făcut întreagă./ dar până să ajung la margine,/ voi ridica ochii către tine,/ cel ce mi-ai scris acum în palme,/pe pleoape şi buze,/ că vei fugi după iubirea/ pe care o s-o trăieşti/ când mă vei vedea pe mine,/ fericită…” Născută să aducă Lumină pe o planetă a Iubirii...mereu în căutarea şi descifrarea astrului sub al cărui semn stă, numele său luminos stă sub semnul divinului şi e iubită de însuşi Creatorul Universului...O lume lăuntrică ce-şi pune mesajul într-un glob de sidef şi-l trimite spre aştri...

Aduce cu sine o linişte siderală, un surâs coborât din Olimpul zeilor. Din poemele sale răzbate, ca o incantaţie păgână, de dincolo de ocean, un cântec de sirenă ori o tânguire după un apus... ceva ce putea să fie dar nu s-a petrecut: „e parcă prima dată când mi te arăţi,/ deşi te ştiu de-atâtea clipe suspendate!/ ţi-am fost uitarea frântă printre cărţi, / mi-ai fost abis şi dor şi sfântă trinitate./ te-am căutat cu-atâta-nfrigurare,/ pe fiecare cale ce mi s-a deschis./ cum te-am strigat, prin ceruri şi pe mare!/ când am plecat, şi Raiul s-a aprins! / m-am înfrăţit cu demoni şi cu îngeri,/ deopotrivă le-am hrănit credinţa/ cu viaţa mea, cu jurăminţi şi plângeri/ în Paradis şi Iad mi-am transformat fiinţa!/ dar mi-ai venit din neagra depărtare,/ m-ai sfâşiat, m-am întregit în tine!/ prea multe lumi au încăput în zare/şi toate şi-au cernut iubirea peste mine./mă sufli tremurândă în lumină

/ când numele-ţi pe buze-mi se desface./ cum îmi zâmbeşti!… privirea ta m-alină,/ sunt zero limite, e astăzi şi e pace!”

În goana noastră aşa zis selectivă spre „marea literatură” ori marii autori, uităm că, în genere, descoperirile sunt rodul orbecăielii în necunoscut, al întâmplării, trecem pe lângă creaţii sublime prin sinceritate, profunde prin anvergura dăruirii: „linia vieţii îţi trece prin vene/ inundată de sângele nefiinţelor/ ce se hrănesc cu bucăţi de suflet-/ linia vieţii îşi coboară prin inimă/ nod după nod/ şi cruce după cruce,/ ca un fulger renegat de lumină/ ce-şi ascunde strigătul/ în cea din urmă trăire pe Pământ/ după atâtea zbateri între lumi./ dimineaţa cuvintelor rădăcină/ străpunge cadranul opac al secundelor/ adunate la întâmplare/ între primul sunet şi ultima nerostire./ unde eşti?/ un altul te strigă/ de dincolo de zid,/ închinând ţărânii durerea palmelor/ născătoare de linii întrerupte.”