Poate fi micșorată distanța dintre București și Beijing?

A trecut deja ceva vreme de când toată lumea privește admirativ către China, stimulată de saltul ei pe verticala dezvoltării economice. Ne mai amintim, cred, de timpurile când un important lider de la Beijing preciza că preocuparea conducerii statului este de a asigura  pe masa fiecărui chinez un bol de orez. Te minunezi de cum stau lucrurile astăzi în această țară. De la sfârșitul anilor ’70 ai veacului trecut, China a pornit hotărât pe un drum ambițios, la capătul căruia o așteaptă statutul de mare putere după care tânjesc mulți. Sunt semne că, înainte cu cinci ani de termenul pe care și l-a stabilit singură, în 2028 adică, China va depăși SUA, devenind cea mai puternică economie a lumii.

Recurg la unele lecturi de prin anii studenției. Un publicist francez de renume, Jean Jacques Servan Schreiber, publica o carte cu un ecou nemaipomenit, dovadă traducerea ei în peste 15 limbi: „Le defi americaine”. Ea va fi urmată, spre deliciul amatorilor de acest tip de analize cu care ne va obișnui Toffler, un alt volum  de o deosebită plasticitate: „Le defi mondiale”. Voi reveni la cea dintâi. „Sfidarea ame­ricană” lua la puricat starea lumii în respectiva etapă trăgând o concluzie care n-a surprins pe nimeni. Și anume: oricâte pre­tenții ar emite statele puternic dezvoltate economic, în capul mesei rămân tot Statele Unite ale Americii, care comandă orchestra. Nu este nimeni care să  le concureze. Dar, spunea publicistul faimos pentru verbul său, bi­ne­cunoscut pentru orientarea  de extremă dreaptă, l-a contestat pe De Gaule și a fost împotriva venirii lui la putere, a colaborat cu Valéry Giscard d'Estaing, acceptând chiar un post în guvern - dar, pronostica el prin anul 2000, lucrurile s-ar putea schimba. Ce avea în vedere? În primul rând, ipoteza că, până la urmă, cele două Germanii se vor unifica, provocând apariția în centrul continentului a unei puternice forțe competitive. În al doilea rând, lua în calcul un posibil fenomen în Extremul Orient: aliajul dintre puternicul stat nipon, cu supremația sa tehnologică, și China, cu gabaritul ei demografic de neconcurat. În ce privește primul aspect, cum știm deja, ecuația a fost rezolvată. Referitor la cel de-al doilea aspect, mai este ceva de așteptat. Ceea ce nu înseamnă că se stă pe loc. Uitați-vă la cum îi merge Japoniei. Să nu uităm „tigrii asiatici”- Coreea de sud, Taiwanul, Singapore merg înainte și doar în sus. Iar despre China, cum se vede, nu se cuvine să avem dubii.
   Pe la mijlocul anilor ’80, ne-a vizitat liderul partidului chinez, Hu Yaobang. În interviul acordat presei române, înainte de a urca în avionul de București, acesta ținea să precizeze preocupările imediate și de perspectivă ale țării sale. Până în anul 2000, China și-a propus să dubleze PIB-ul la nivel național, fixând în același timp și principalele puncte de sprijin, pilonii de modernitate ale acestei evoluții: agricultura, industria, știința și tehnologia și sfera apărării naționale.
Ceea ce, poate, puțini credeau s-a întâmplat cu adevărat. Din 1978, în această țară găsim cea mai îndelungată creștere din istoria uma­nității.
Republica Populară Chineză este prima țară în curs de dezvoltare care devine o mare putere. Este, cum am mai subliniat, a doua economie a lumii după PIB-ul nominal. Vorbim de cel mai mare producător industrial de pe planetă, cel mai mare exportator, deținător al celor mai mari rezerve valutare. Înaintea acestui salt la baionetă elaborat în anii ’70, China era una dintre cele mai sărace țări ale lumii, PIB-ul său pe cap de locuitor era cât o zecime din al Braziliei și o patruzecime din al SUA. Economia Chinei este astăzi de 50 de ori mai mare decât în 1980. Ni se oferă informația că R. P. Chineză este unul din cei mai mari investitori pe plan mondial. Chinezii construiesc căi ferate în Kenya, Etiopia, Serbia și Ungaria, poduri în Croația, drumuri în Pakistan.
China are o populație de 1,4 miliarde locuitori. Nu este de mirare că statul este preocupat să sincronizeze planurile de dezvoltare pe termen scurt și pe termen lung. Avem la îndemână ultimul Raport al Băncii Mondiale. Acesta relevă că economia Chinei va prezenta o creștere puternică și în anul 2021, prognoza avansată fiind de 8,5 la sută. Se apreciază, în acest document, că redresarea puternică vizată de arealul Asia de Est și Pacific în acest an va beneficia în primul rând de dezvoltarea economică a Chinei. Astfel, se estimează că R. P. Chineză să contribuie cu mai bine de un sfert din creșterea economică mondială din acest an.

România și China sunt despărțite de o distanță de mai bine de șapte mii de kilometri. Ceea ce nu a reprezentat un impediment ca ele să se simtă aproape și să spere, de fiecare dată, la rezultate din ce în ce mai bune. Dacă apelăm la istorie, putem considera drumul în China al spătarului Nicolae Milescu, în calitate de sol al țarului rus (1675-1678), un prim pas simbolic pentru a ști unii de alții. Contactele diplomatice vor întârzia inevitabil, pândite de împrejurări de înțeles dar nu și de acceptat. După Războiul de Independență, în aprilie 1880, prințul Carol se adresa din Bucu­reștiul scăpat de povara otomană unui număr de lideri politici ai vremii, exprimându-se deschis pentru „relații de bună și cordială prietenie” dintre țara sa și respectivele țări. Mesajul adresat Curții imperiale de la Beijing era preluat de ministrul nostru la Paris, Mihail Kogălniceanu, și remis ambasadorului chinez în Franța. La începutul anului următor, respectivul trimis diplomatic chinez se afla la St. Petersburg, răspunde la scrisoarea trimisă de la București. Putem consemna, astfel, recunoașterea reciprocă a celor două țări, atât de distanțate pe hartă. Stabilirea de relații diplomatice va trebui să mai aștepte. Aflată sub obroc japonez, China nu putea fi abordată. Pasul se face totuși în 1939, când cele două guverne convin stabilirea de relații diplomatice.Va dura puțin bucuria apropierii, un gest al Bucureștiului deranjându-i pe cei aflați temporar la putere pe Fluviul Galben. Noi recunoscusem guvernul  projaponez stabilit la Nanjing.
   Trebuie să acceptăm această realitate: România se va afla în relații strânse după proclamarea R. P. Chineze, la 1 octombrie 1949. Țara noastră va fi a treia între statele lumii care va recunoaște Republica Populară Chineză, după Moscova și Sofia, la 3 octombrie 1949. Începe o etapă nouă, marcată de rezultate concrete vizibile. În locul altor mărturii, prefer să apelez la unele texte oficiale. Într-un comunicat din acest an, MAE român ține să evidențieze vizita președintelui Hu Jintao în țara noastră, semnarea cu acest prilej, la nivelul cel mai înalt, al Decla­rației politice comune și convenirea, cu acest prilej, a Par­te­neriatului amplu de prietenie și cooperare între cele două state.
Sunt evidențiate numeroase aspecte care definesc stadiul rela­țiilor româno-chineze. Schim­burile comerciale bilaterale totalizează aproa­pe șapte miliarde de dolari net în favoarea importurilor de către țara noastră. Sunt amintite cele două instituții de larg angajament - Institutul Cultural Român de la Beijing, respectiv Centrul Cultural Chinez din București. Sunt lectoratele de limba și literatura chineză care funcționează la noi și lectorate similare consacrate studiului limbii și literaturii române în China. Sunt amintite institutele Confucius din câteva centre universitare. Cel mai important rămâne dialogul la nivelul au­to­ri­tăților locale care, în plan bilateral, sunt active și eficiente.

Găsesc, în însemnările mele ocazionate de un drum în China făcut la un moment dat, aprecierile celui care era atunci ambasadorul Chinei la București, Excelența Sa Jiang Yu. Rețin din spusele sale: - De-a lungul celor 70 de ani de relații diplomatice, cele două țări s-au tratat întotdeauna reciproc egale. Încrederea politică a fost continuu aprofundată, cooperarea s-a adâncit, o cooperare pragmatică. Acestea au generat rezultate fructuoase, schimburile interumane au fost  îmbogățite, s-a accentuat coordonarea în afacerile internaționale. Relațiile bilaterale au rezistat testului timpului și au demonstrat o continuă dezvoltare.
Și cu aceasta cred că am reliefat suficient felul în care cele două părți se simt alături. Subsemnatul, venind dinspre societatea civilă, nu pot decât să salut mersul lucrurilor spre mai bine. Aș avea, la rândul meu, câteva nedumeriri. China e China și trebuie să te simți în vecinătatea ei mai bine, mai optimist. Nu este mai puțin adevărat că și judecățile de valoare în ce o privește se cer formulate cu măsură, cu prudență, cu grija pașilor următori. Scoatem la vedere detalii despre conținutul ultimilor ani în evoluția raporturilor dintre țările noastre. Dar relațiile bilaterale și conlucrarea pe plan internațional a evoluat și în deceniile anterioare, cu vorbe frumoase din multe direcții. Ce ne împiedică să recu­noaștem acele mișcări inspirate ale diplomației românești? Numele protagoniștilor? Trebuie să ne lămurim, o dată pentru totdeauna, că, bune sau rele, inspirate sau nu, diferitele acte, diferite mișcări sunt contabilizate în contul României ca țară și nu unui demnitar, oricum temporar pe un post important. Găsesc meritorie sublinierea de către MAE  că în anii ’60-’70, România a avut o contribuție esen­țială la inițierea dialogului chi­no-american.
N-ar fi de menționat și importanța mersului la Beijing a unei puternice delegații politice în martie 1964? Tot noi eram cei care sfidam tigrișorii de hârtie din jur, când la mijloc se afla interesul național. Nu România a ținut piept la inițiativa unora de a comanda chinezilor ce să facă la ei acasă? Eram întâmplător în București când premierul chinez,  Ciu Enlai, vizita România. Mitingul de prietenie de la Sala Palatului s-a tot amânat și, până la urmă, a fost redus în desfășurarea lui schematică. Motivul? România nu era de acord ca în propria-i „sufragerie” să se pronunțe discursuri ce ar fi deranjat o terță parte. Mi-au căzut sub ochi cele scrise de un ziarist francez pe marginea acelui episod. De la noi, premierul chinez pleca în Albania, atunci foarte apropiată Chinei. Scria ziaristul:- Ceea ce România a reușit să evite va fi spus pe față de țânțarul albanez. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar noi nu am făcut caz de asta în public niciodată.
Dar uite că „la nevoi și la durere” se fac publice și lucrurile incomode. Un asemenea subiect a sunat incomod pentru chinezi atunci când, după 1989, lideri politici de la noi s-au exprimat fără rezerve împotriva unui interes deosebit al „României, devenită cu adevărat democrată” cu China rămasă sub un regim comunist. A trebuit ceva timp până ce s-au mai topit din duritățile acelei perioade. Am ajuns unde am ajuns și e de reținut ca un succes.
Aș trece acum la altceva, evident tot legat de subiect. Cineva mare a ținut să dea un ordin pe unitate privind o ofertă tehnologică. Nu cunosc prea multe detalii. Știu, însă, că liderul de la București a fost tam-nisam la Casa Albă pentru a-și lua notițe și a proceda în consecință. S-a ales cu o droaie de notițe. Dar și cu o șapcă brava pe care donatorul a avut grijă să i-o pună pe cap, noul proprietar să poată apărea în poză cu respectivul cadou din partea Casei. Rezoluția degajată din respectiva reuniune ad-hoc la nivel înalt n-a adus nimic bun în relațiile româno-chineze. Cel puțin așa cred eu. Întrebare: nu se putea găsi/negocia un mod mai puțin contondent pentru legăturile noastre cu China? Nu mai eram arătați cu degetul …
Că vin și alte prilejuri când una vrei tu, alta partea chineză. Nu tot ce vrei tu poți cere, prin supunere, și altora. Dar nici nu înseamnă că poți face abstracție la infinit de statutul: „Să vedeți, n-am prea înțeles despre ce e vorba…”.În cazul de față, este vorba de un proiect chinezesc de anvergură. S-a numit inițial 16+1, a devenit prin cererea de a fi primită Grecia 17+1 dar prin retragerea de curând a Lituaniei, a redevenit la denumirea inițială. Despre ce este vorba? Președintele Chinei, Xi Jinping, a inițiat acest proiect. La putere de nouă ani, cel mai puternic om de la Beijing urmează să-și pregătească terenul pentru un al treilea mandat ca lider al PCC – întărindu-și și mai mult statura de cel mai puternic lider chinez.
Ar fi primul care obține un al treilea mandat, după Mao Zedong, fondatorul Chinei comuniste, care a condus țara din 1949 pană in 1976. El are în vedere colaborarea Chinei cu țări din estul european, spațiul baltic și cel balcanic. Ideea datează  din 2012 și implică întâlniri periodice la nivel de șefi de stat. Privită cu interes de unii, demersul chinez caută încă să se facă bine înțeles, așteptând, firește, suportul de acceptare și participare. Să auzim ce spune partea chineză vizavi de porțile deschise de China către noi și către alții. La ultimul summit al inițiativei 16+1 (unde cum puteți bănui acel Unu este China), România – și alte cinci state - au adoptat „o strategie extrem de rece” față de acțiune. Nu numai că președintele României nu a catadicsit să ajungă (e drept un drum la Piramide este oricum mai tentant, ca și o eventuală partidă de golf…). Nu l-a reprezentat nici, era o posibilitate, primul-ministru. A fost delegat  ministrul, pe atunci în exercițiu, Claudiu Năsui. Au procedat similar -reprezentate la același nivel - Bulgaria, Slovenia, țările baltice. Revenit acasă, respectivul trimis de noi n-a reușit să spună ziariștilor decât că a fost „o decizie politică”. Cu alte cuvinte, o excursie de plăcere. Vorbind despre oferta inițiativei președintelui chinez, ea trebuie desigur întoarsă pe toate părțile și reținut ce vine în interesul nostru și ce ne-ar dezavantaja. Dar ,dacă eu înțeleg bine, China ar împrumuta statele cu sumele necesare pentru construcția de infrastructură rutieră și feroviară. Proiectele respective vor fi construite de companii chinezești, cu bani împrumutați din China. Aici e aici: ce câștigi, ce pierzi…
Între timp, chinezii mai spun câte ceva. De pildă: România este a doua țară din Europa Centrală și de Est ca mărime, dar amploarea comerțului bilateral o situează doar pe locul șase în regiune. Ceea ce permite concluzia: e loc pentru mai bine! Ei mai observă în practicile noastre măsuri legislative de ultimă oră, tentative de a res­tric­ționa / interzice accesul firmelor chinezești la licitații. Firmele chinezești, se spune în continuare, așteaptă un tratament și deschiderile necesare, de echitate și trans­parență. Vin și sugestii. Sunt dis­puși chinezii să achizi­ționeze mai multe produse agricole româ­nești, pe fondul dorinței ca prin contacte și colaborare permanente să se accelereze exportul de produse românești către China.
A doua sugestie: ni se atrage atenția că în domeniul investițiilor pot fi inaugurate proiecte de înaltă calitate și certă eficiență. Participarea actorilor români la târguri și expoziții organizate în China poate contribui, în opinia lor, la găsirea de modalități concrete de colaborare și cooperare.
De asemenea, parcurile industriale  reprezintă un concept ademenitor, cu un potențial promițător.

Eu, unul, mă feresc să trag concluzii. Dar o părere tot pot avea. Când ai în față un partener strategic, nu este normal să-l tratezi cu respect și mai ales cu cât mai justificate așteptări. O structură specială, cu profil de stat-privat poate funcțio­na cu grija de a studia tot ce există, de a propune în cunoștință de cauză, de avea drept de urmărire până la final privind concretizarea obiectivelor valoroase.
Așa cum ne raportăm tot timpul la Partenerul Strategic de peste Ocean, de ce nu ne-am deprinde să ascultăm ticăitul afacerilor româno-chineze ceas de ceas? Ba mai mult, în aceste vremuri, la bursa de mărfuri din Shanghai, petrolul și energia nu se mai plătesc decât in yoani, cu opțiunea con­vertibilității în aur. Sa fie oare începutul de-dolarizării economiei mondiale? Ne îndreptăm spre un nou etalon-aur? Noul etalon ar putea deveni dominant în Asia, în condițiile în care China este cel mai mare importator mondial de petrol. Oare această tendință de „remonetizare” a aurului în China pornește doar de la dorința auto­rităților de a avea o „poliță de asigurare” în fața unei viitoare crize financiare sau face parte din programul de pregătire a noii ordini monetare globale?
În acest caz, sigur la întrebarea dacă distanța București-Beijing poate fi scurtată, răspunsul nu poate fi decât unul singur, mereu același: DA!