Poarta maramureșeană - altarul rustic al ființei noastre spirituale

Orice comunitate tradițională, de oriunde, din orice cultură a lumii, ființează în cadrele unor norme, ale unor cutume moștenite și înscrise în A.D.N. - ul său spiritual. Unul dintre acele „înscrisuri” identitare, în cazul nostru al românilor, îl constituie și poarta maramureșeană, care aduce până la noi, care poartă peste „seculi” simboluri sacre precreștine, consacrate în lămurita lume dacică, straturi arhetipale peste care s-a suprapus apoi simbolistica creștin-populară: crucea, peștele, pasărea-suflet, triunghiul ș.a. Fiecare simbol încifrat pe suprafața porții, întotdeauna pe fața ei, este așadar purtătorul unui mesaj, comunicându-ne ceva atât la nivel social-comunitar, cât și la nivel identitar, fiind o adevărată tablă de materii, un „tabel al lui Mendeleev” despre structura identității noastre naționale, un artefact expus în muzeul viu numit Maramureș.

În acest sens, dl dr. Mihai Dăncuș, unul dintre cercetătorii-etalon al etnografiei maramureșene, scria despre morfologia evoluției motivelor de pe poarta maramureșeană că este una cât se poate de captivantă și ademenitoare: „Considerate astăzi decorative, vom constata, cu surprindere, că ele au avut inițial funcții magico-mitice, de apărare împotriva răului și de purificare, de punere sub semnul binelui a tot ceea ce este dincolo de pragul porții (gospodăria, animalele, oamenii) încifrate într-un limbaj propriu, aceste simboluri-mărci își așteapă dezlegarea, care cu certitudine ne va aduce mesajul de peste veacuri al strămoșilor noștri, felul lor de a gândi, de a concepe lumea și viața”.¹

Simbolurile încrustate pe poartă, excizate sau incizate (de tip meplat), au rolul de a îndepărta spiritele malefice, necurate, de la casa omului. De asemenea, sub pragul portiței se stropea pământul cu apă sfințită, se punea tămâie, sare și piper; în general, de către meșterul porții, care devenea în acel moment și un fel de sacerdot. Cu același rol apotropaic (de purificare, de igienizare magică), se practica - și încă se mai obișnuiește - și înstruțatul porților cu ramuri verzi, cu flori, la diferitele sărbători de peste an.

Maramureșul este un imens laborator de creație. Trăind izolat, omul său a fost nevoit să-și făurească singur uneltele: „se poate afirma că actul de naștere al acestei ființe superioare s-a semnat atunci când din receptor de forme a devenit creator de forme. Dacă la început acestea au avut un caracter strict utilitar, cu timpul ele se desprind din sfera pragmaticului, tinzând spre forme libere, artistice, cu trimiteri directe la domeniul esteticului”.²

I. Poarta pe trei stâlpi

Forma cea mai cunoscută și cea mai îndătinată a porții o reprezintă varianta sa pe trei stâlpi, adică acea construcție din lemn, relativ simplă, prin care se asigura accesul cotidian în incinta gospodarului, în primul rând pe portiță; dimpreună cu „poarta” mai mare. Prin deschizătura mai mare pătrundeau căruțele încărcate cu roadele toamnei, cu uneltele câmpului, cu lemnele de foc, cu fânul, cu mirele și mireasa, mai târziu cu „doftorul”, iar la caz de pricină și cu preotul paroh.

Apelând la această descriere simplistă, am vrut să remarc, în primul rând, rolul practic, utilitatea propriu-zisă a porții, care apoi a căpătat valențe și prevalențe specifice, în funcție de fiecare proprietar, înăuntrul unei cutume, însă și devenind efigia acelei case. Astfel să precizez de la bun început că aveau poartă de lemn cu „împistrituri” doar nobilii, doar cei de neam, cu „titulă”, adică cu diplomă nobiliară, cei mai avuți, mai înstăriți, doar cei care semnificau ceva atât în sânul comunității, cât și în ochii autorităților. Această asumpție a lui Grigore Zmeu se verifică cel mai bine în Maramureș: „Poarta este ca o piatră de hotar la marginea unei împărății, o călăuză care impune respect și prețuire. De aceea țăranul o individualizează frapant, condensând în ea florile mândriei. Dar tradiționala sculpturalitate a porților românești este generată și de o demnitate estetică a spațiului obștesc”.³ De asemenea, dacă nobilul devenea scăpătat și nu reușea să-și ridice o poartă deosebită, el tot își afișa stătutul său, marca socială, așa cum putea, chiar și printr-o poartă mai modestă, prevăzută cu prilaz în loc de portiță, iar în unele zone cu acoperiș de paie.

Lemnul de poartă trebuia anume ales și tăiat din pădure; atunci când acesta era „adormit”, adică în lunile de iarnă, în nopțile cu lună plină, când seva era scursă din trunchiul său ca să nu putrezească. Aducerea lemnului din pădure la casa gospodarului se făcea doar în zilele de dulce (marți, joi și sâmbătă), ca să sporească binele, dulceața casei părințești, sporul respectivei familii.

Pe poarta mică, singura prevăzută cu pragul de jos și cu o cununiță, aveau acces zilnic cei ai casei, toți cei care-l „că(u)tau” pe respectivul „jupân”, pe prunci sau pe boreasă (de la boiereasă) ș.a. Cel care deținea o poartă era, așadar, un ins însemnat al comunității, iar poarta îți asigura o demnitate comunitară și, ca atare, pragul de sus al portiței era așezat, oximoronic vorbind, la o înălțime suficient de joasă (1,60 - 1,70 m), în așa fel încât toți cei care-i călcau pragul să-i și acorde respectul social cuvenit, să se smerească, prin obligatoria aplecăciune și prin descoperirea capului. La fel se întâmpla și în cazul ușii de la tindă, de la casă sau de la portița și la ușa bisericii. Acest amănunt, picant astăzi, consacra notorietatea gazdei și consider că trece sigur dincolo de justificarea lui socială, fiind totodată și o reminiscență a organizării locuirii umane, a stătutului, știindu-se că poarta împarte în primul rând lumea sacră a omului, a încreștinatului, de lumea profană, de alteritatea păgână, străină, de afară, a „domnilor”, a celorlalți. Pragul porții delimitează, face trecerea de la locul bun, sacru al casei, la drumul țării, la uliță, care puteau fi vulnerabile, adică aducătoare de nenorociri: „Pragul, ușa, poarta arată în chip nemijlocit continuitatea spațiului; de aici decurge marea lor importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii”.⁴

Faptul că poarta se identifică foarte mult cu proprietarul este dat și prin aceea că la baza unuia dintre stâlpi se depuneau monede care indică atât perioada istorică a construcției, cât și puterea financiară a gazdei, după cum se făceau și diferite sacrificii ritualice. La poartă se aruncau, de asemenea, vrăji de către pizmași, iar de pragul porții se atingea de trei ori traista cu cele sfințite, atunci când se venea de la Sfânta Înviere. La fel de spectaculos este și repertoriul reprezentărilor apotropaice de pe poartă: șarpele protector, șarpele care sfârșește cu înger, pasărea-suflet, cocoșul, crucea, peștele, crucea celtică, soarele, luna ș.a. Toate acestea erau meticulos împistrite, însoțite de multe rugăciuni. Un detaliu uluitor al sculpturilor de pe porțile maramureșene îl reprezintă figura umană a „păzitorului casei”: „în structura motivelor care vorbesc limba particulară a formelor vom descoperi un depozit bogat de sensuri și semnificații care - deși în parte sau chiar în totalitate nu mai sunt cunoscute atât de meșterii care le reproduc, cât și de purtătorii acestora - păstrează, printr-un proces cumulativ, o întreagă experiență de viață acumulată de colectivitate și individ, în contact cu mediul social și natural”.⁵

Tot legat de aspectul de efigie socială al porții, să mai precizez faptul că în așezările foste voievodale, precum Rozavlea, Cuhea, Ieud, Oncești, Vișeul de Jos, Petrova, Giulești ș.a., cununa porții, fruntariul sau grinda care leagă cei trei stâlpi în partea lor superioară este sculptată în tehnică excizată, foarte proeminent, în așa fel încât să se poată identifica forma coroanei în desfășurare, deci a calității voievodale a așezării și, prin aceasta, a locuitorilor săi. De asemenea, în spațiul dintre pragul de sus al portiței și fruntariul acesteia, în cazul tuturor porților maramureșene era reprezentată crucea celtică. Cel mai des motiv sculptural întâlnit pe poarta maramureșeană îl reprezintă soarele. Acesta este redat atât radiar, cât și în mișcare; în cea de-a doua formă fiind un motiv ancestral, întâlnit pe o arie foarte largă, din Iran și până în Europa, fiind preluat mai recent și în simbolistica simplificată a zvasticii.

Inventarul de motive, rămas în cele mai multe cazuri și sub forma decorațiunilor, mai cuprinde: funia, colacul, pomul vieții, crucea, rombul, chitușii sub forma coarnelor de berbec, dintele de lup, rombul plin cu sămânța vieții, ghinurile (acele incizii sub formă de unghii), corigăul (linia în zig zag), coarnele de consacrație ș.a.

În arta populară, orice însemn are simbolica lui cu atât mai concentrată cu cât este mai geometrizată: „...numărul șase exprimă câtul împărțirii firești a unui cerc la raza lui. Circumferința se divide în șase sectoare egale cu ajutorul compasului care descrie rozete în mod natural”.⁶

II. Poarta Traian Bilțiu - Dăncuș, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș

În anul 1936, artistul plastic Traian Bilțiu - Dăncuș (1899 - 1975) a realizat, pentru prima dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei (stâlpi) ai porții tradiționale, a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior, adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare, se lărgea hăizașul (acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire spirituală și socială, poate chiar un Purgatoriu - dacă ar fi să rămânem în paradigma sacralității creștine catolice, deși poarta în sine este un altar rustic al spiritului de lemn al Maramureșului.

Poarta este locul de trecere dintre două lumi, dintre două stări: „Poarta se deschide spre un mister, dar ea are și valoare dinamică, psihologică, căci ea nu marchează doar un prag, ci îl și invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitație la călătorie spre un alt tărâm”.⁷

Amplasată în satul numit atunci Crăcești (azi, Mara - așezat la „cracul” văii Mara), la intrarea propriu-zisă în Maramureș, dinspre Baia Mare, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară a avut parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus gospodăriei doar datorită distanței față de casa care a ars. Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai frecvent pe poarta maramureșeană, la acel moment istorico-artistic, sintetizate și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin semnătură, opera cu caracter de inventivitate, de noutate absolută. Între simboluri, prevalează: dintele de lup, rozetele solare - ca izvor de lumină, soarele în mișcare, corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții - un simbol traco - dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.

Chiar dacă apreciem că județul Maramureș este un muzeu viu, o expoziție îndătinată în timp, ținutul are atâtea reprezentări și frumuseți câte putem noi, fiecare, să le deslușim; astfel că destinul estetic al unui artefact depinde și de percepția noastră: „Fiecare artist este un emițător unic și fiecare operă este un unicat. Spontaneitatea creației artistice este incompatibilă cu orice canon preexistent demersului respectiv”.⁸

La poarta pe cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu - Dăncuș se dublează cununa, dispărând totodată formele sculpturale ale acestora, care aminteau de coroana voievodală și erau specifice doar stătutelor nobiliare. De asemenea, în loc de poarta mare înfundată, rostuită doar  nobililor, singurii care aveau dreptul să-și ridice o poartă la drumul țării, sculptorul a așezat o vraniță cu săgeți și alte „împistrituri”, făcând astfel o concesie porțieșilor (celor care aveau doar drept de vraniță și de prilaz); iar acele săgeți fiind asumate ca simboluri greco-catolice.  

În prezent, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din țară, mama tuturor porților monumentale, înnobilează expoziția în aer liber de la Muzeul Satului din Baia Mare. Ea a fost amplasată într-o poziție privilegiată, pe axa principală, delimitând ansamblul arhitectural format din Casa Desești, Casa Giulești și Casa - Școală Giulești. 

Potrivit fișei analitice „poarta Dăncuș” a fost achiziționată în anul 2001 de la  proprietarul Paul Vasile din satul Mara, nr. 88, de către muzeograf Janeta Ciocan. Inestimabilul monument de arhitectură populară poartă înscris pe frontispiciu deviza „SPRE MUNCĂ ȘI RECULEGERE”, iar pe cununița de la portiță inscripția „TRAIAN BILȚIU - DĂNCUȘ” și anul „1936”. Poarta pe cinci stâlpi are o deschidere de 417 cm și o adâncime de 40 de cm, are acoperișul în patru ape, înfundat și fixat pe cei cinci stîlpi cu ajutorul unor grinzișoare transversale în care sunt încastrați cornii lețuiți și draniță de brad bătută la două rânduri.

Marele patriot și artist plastic Traian Bilțiu - Dăncuș, care la 19 ani s-a înrolat voluntar în armata română participând la Primul Război Mondial, a fost ajutat la înfăptuirea acestei  capodopere de către Gavril Utan din Călinești, realizând prin această creație artistică emblematică saltul de la poarta pe trei stâlpi, reprezentativă pentru Maramureș până la acel moment, la cea pe cinci stâlpi, cu adevărat monumentală, efigia identitară de azi.

O replică a acestei porți, augumentată se găsește la Complexul Muzeal „Astra” din Sibiu, mult mai elaborată, realizată tot de către genialul artist, în contextul mobilizării sale pe front, în timpul celui de-al doilea război mondial, la o unitate militară din localitatea Mârșa.

Se știe că un obiect, o unealtă, devin exponate, în momentul în care își pierd utilitatea pentru care au fost create. În cazul porții maramureșene, acest truism muzeistic nu se verifică, deoarece utilul și plăcutul se complinesc în favoarea esteticului și a monumentalității arhitecturii populare: „...țăranul maramureșean nu a găsit oportun și nu avut nici răgazul necesar să creeze opera de artă din simplă pasiune. Talentul lui nativ s-a răsfrânt asupra obiectelor care-i populau  universul și care aveau o utilitate practică, bine definită: monumentalele porți încrustate cu motive arhaice, stâlpii caselor, blidarele, scaunele, furcile și fusurile, ceramica, elemente de vestimentație etc. Toate acestea poartă amprenta inventivității tehnice și a talentului artistic incontestabil, alcătuind ceea ce generic numim: artă populară”.⁹

Obiectul face pasul de la util la semnificant, asupra căruia s-a căzut de acord în timp; accentul astfel căzând preponderent pe geometrical, iar de aici până la abstractizare rămânând decât un pas. Simbolurile cosmogonice pe care le scupta meșterul îi dădeau aura mistică de care avea nevoie creația și creatorul: „Simbolul se prezintă sub aspectul unui semn, obiect sau imagine concretă care evocă altceva decât ceea ce reprezintă. El se fizxează printr-o convenție de grup, apoi se extinde la nivelul întregii colectivități”.¹⁰

Poarta este unul dintre simbolurile tari ale Maramureșului, iar atunci când, după Primul Război Mondial regățenii veniți în Maramureș au descoperit o lume altfel, înțepenită în tradiție, au botezat-o „țara epocii de lemn”. De asemenea, ei au mai constatat că o biserică, o casă, o poartă sau o cruce se edificau fără niciun cui de fier, iar „...motivele reproduse pe ceramică, pe lemn, precum și însemnele de pe casele țărănești [...] sunt o «scriitură» care poate fi citită și înțeleasă numai dacă sunt cunoscute resorturile tradiționale din care străbat aceste expresii de comunicare etnico-culturală”.¹¹

Dacă este adevărat că în Maramureș omul a coborât „direct din cer”, atunci este la fel de sigur că în acest „sat primordial al Europei” el, omul, și-a delimitat, prin poartă, lumea lui sacră de către „restul lumii”. Poarta era, pe de altă parte, și o formă de răzbunare a românilor față de autorități, atrăgându-le în felul acesta atenția că cine-i stăpânul acestor locuri și, mai ales, la ei acasă și în ocolul lor.

Într-o societate virilocală foarte energizată social, în care neamul reprezintă încă instituția cea mai sigură și perenă, poarta era un însemn, o construcție vernaculară menită să dăinuie, prin care se realiza o igienizare magică și cotidiană. În același timp, de fiecare dată când omul casei ieșea pe poarta sa, la rândul său, și el își lua clopul în mână, își făcea semnul crucii, iar atunci când era plecat departe de lucrurile de care îi era dor el enumera, între altele, scârțâitul de la poartă, pietrele de pe drum și glasul rotițelor de la tileguța plugului, deoarece meșteșugul sculpturii lemnului în Maramureș este precum limba maternă sau graiul gramaticalizat al insider-ilor.

Note

1. Dăncuș, Mihai, Zona etnografică Maramureș, Editura Sport-Turism, București, 1986, p. 112;

2. Mihăilescu, Dan, Limbajul culorilor și al formelor, Edituta Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 127-128;

3. Zmeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, București, 1973, p. 89;

4. Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992, p. 77;

5. Mihăilescu, Dan, op. cit., p. 162;

6. Dima, Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Editura Minerva, București, 1971, p. 173;

7. Chevalier, Jean, Gheebrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995, p. 113;

8. Mihăilescu, Dan, op. cit., p. 16;

9. Ștef, Dorin, Maramureș brand cultural, Editura Cornelis, Baia Mare, 2008, p.16;

10. Mihăilescu, Dan, op. cit., p. 38;

11. Ibidem, p. 162