Planul MARSHALL

Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat american George Marshall a anunţat lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor ţărilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947, miniştrii de externe francez, Georges Bidault, şi britanic, Ernest Bevin, au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis ţărilor satelite să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall a reprezentat extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

În 5 iunie 1947, secretarul de stat George C.Marshall a ţinut o prelegere la Universitatea Harvard în care a conturat ceea ce urma să devină Planul Marshall. Europa, devastată de război, tocmai trecuse printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa. Naţiunile Europei se confruntau cu inflaţia ridicată, iar guvernele social-democrate se opuneau adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiştii liberalismului clasic. Ceva trebuia făcut, atât din raţiuni umanitare cât şi în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste.

Statele Unite au oferit un ajutor de până la 20 bilioane de dolari, cu condiţia ca naţiunile europene să se organizeze pentru a redacta un plan raţional privind utilizarea acestei sume. Pentru prima dată, acestea trebuiau să acţioneze ca o singură unitate economică, să colaboreze. Marshall a oferit de asemenea un ajutor Uniunii Sovietice şi statelor socialiste din Europa de Est, dar Stalin a etichetat programul drept un truc şi a refuzat să participe. Foarte probabil, acest refuz al lui Stalin a făcut posibilă acceptarea planului de către Congresul American.                                

Trebuie menţionat că planul Marshall a fost şi în beneficiul economiei americane. Banii urmau să fie folosiţi pentru a cumpăra bunuri din Statele Unite, care urmau să fie transportate peste Atlantic cu vase comerciale americane. Planul a funcţionat; până în 1953 SUA a transferat circa 13 bilioane, iar Europa s-a refăcut din punct de vedere economic. Mai mult, planul a inclus şi Germania de Vest, care a fost astfel reintegrată în comunitatea ţărilor europene. În afară de contribuţia sa la refacerea Europei, planul Marshall a condus la redactarea planului Schuman, care la rândul său a generat Euratom, apoi Comunitatea Cărbunelui şi a Fierului şi Piaţa Comună, trasând direcţia pentru ceea ce urma să devină Uniunea Europeană.

Sub multe aspecte, planul Marshall a satisfăcut şi pe cei care doreau o politică externă a SUA generoasă şi idealistă, şi pe cei care promovau un realpolitik (o politică externă realistă).

Iniţiatorul Planului

George Marshall s-a născut în decembrie 1880, în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic însă a arătat înclinaţii spre o carieră militară. Astfel, George a urmat cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le-a absolvit în 1901. Ca tânăr ofiţer a participat la primul război mondial, unde s-a remarcat graţie calităţilor lui. După război a îndeplinit diverse misiuni în China şi în SUA. În 1939, preşedintele Franklin Delano Roosevelt l-a numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial s-a remarcat în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 şi-a încetat cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. A deţinut funcţii importante în administraţia de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulţumit de evoluţia evenimentelor, în septembrie 1951 şi-a prezentat demisia şi s-a retras din viaţa publică. Peste doi ani (1953), a primit Premiul Nobel pentru Pace. A încetat din viaţă în 1959, la Washington.

Neînţelegeri între foştii aliaţi

Neîncrederea sporită dintre marile puteri şi-a pus decisiv amprenta în anii 1946-1948 asupra statelor din centrul şi estul Europei. Simbolic, războiul rece este declarat de Churchill în 1946. Anul următor, SUA au lansat Planul Marshall. Atrăgător pentru toate statele din zonă, ţările trecute la regimuri de democraţie populară au refuzat participarea la reconstrucţia Europei datorită Moscovei.

În timp ce în Europa Centrală şi de Est partidele comuniste îşi consolidau poziţiile de putere, pe plan internaţional, suspiciunile şi neînţelegerile dintre Aliaţi au crescut.

Marile puteri aliate în timpul războiului, SUA, Marea Britanie şi URSS, au început din 1945 să aibă numeroase divergenţe privind organizarea postbelică a lumii. Neîncrederea dintre ele, estompată până atunci datorită intereselor comune, a crescut pe măsură ce dezacordurile s-au înmulţit. Pe de alta parte, metodele folosite de URSS în statele ocupate de Armata Roşie au început să dezvăluie occidentalilor înţelesul sovietic al cuvântului “democraţie”. Iar lansarea celor două bombe atomice asupra Japoniei i-a întărit lui Stalin convingerea că era necesară o zonă cât mai întinsă înspre estul Europei şi în Asia pentru a proteja “patria comunismului”.

Statele occidentale au fost în totalitate de acord cu propunerea americană. De cealaltă parte a baricadei, în URSS, reacţiile au fost confuze. La 16 iunie, oficiosul sovietic Pravda califica Planul Marshall ca un “amestec în treburile interne ale altor state”, dar peste numai două zile, ministrul sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, accepta propunerea omologilor săi britanic şi francez de a discuta despre prevederile Planului. În discuţiile purtate la Paris, şefii diplomaţiilor franceză şi britanică au susţinut un program de reconstrucţie economică coordonat, care să includă şi Germania. Molotov nu s-a opus ideii de reconstrucţie a Germaniei, dar a fost mult mai interesat de despăgubirile pe care aceasta urma să le acorde URSS. Molotov a negociat ferm şi nu a fost dispus la concesii, deşi Stalin nu luase încă decizia finală privind Planul Marshall. Hotărârea a fost luată în timpul discuţiilor care continuau la Paris. La 1 iulie, Molotov a primit o scrisoare de la Stalin, după care a refuzat net propunerile omologilor săi şi a părăsit lucrările conferinţei. Explicaţia oferită a fost că propunerile Planului Marshall duc la “pierderea independenţei economice şi erau incompatibile cu păstrarea suveranităţii naţionale”.

Presiunile Moscovei asupra sateliţilor săi

Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au arătat entuziasmate de propunerile americane. Cehoslovacia a anunţat că trimite un reprezentant la Paris pentru a discuta despre participarea la Planul Marshall. Ministrul de Externe al Poloniei l-a informat pe ambasadorul american la Belgrad că guvernul său va trimite o delegaţie la Paris. Ungaria şi-a manifestat şi ea dorinţa de participare la programul american de reconstrucţie a Europei. Dorinţele lor au fost zădărnicite de intervenţia Moscovei. Ea a solicitat tuturor guvernelor din sfera sa de influenţă să-şi retragă acordurile de participare la discuţiile pe marginea Planului Marshall, proiectate a se desfăşura la Paris. Asupra primului ministru şi ministrului de Externe al Cehoslovaciei, chemaţi la Moscova pentru a discuta această situaţie, Stalin proferează printre alte ameninţări şi pe aceea de reziliere a acordului de colaborare între Cehoslovacia şi URSS din 1943. În consecinţă, la 9 iulie guvernele Bulgariei şi Iugoslaviei au anunţat neparticiparea la Conferinţa de la Paris; acelaşi lucru l-au făcut Cehoslovacia şi Ungaria, iar la 11 iulie, România şi Polonia.

„Nu cred că trebuie să vă atrag atenţia, domnilor, că situaţia mondială este foarte gravă. Acest lucru este evident pentru toţi oamenii cu putere de judecată. Dar cred că una din dificultăţi este că problema este atât de complexă, încât numeroasele relatări prezentate publicului prin intermediul presei şi radio-ului împiedică formarea unei imagini clare asupra situaţiei. În plus, locuitorii ţării noastre se află departe de acele zone ale lumii, prin urmare este dificil pentru ei să înţeleagă sărăcia şi corolarele acesteia, reacţiile unei populaţii ce suferă de multă vreme, respectiv efectele acestor reacţii asupra guvernelor lor şi modul în care acesta se leagă de efortul nostru de a promova pacea în lume (...) Adevărul este că necesităţile Europei în ceea ce priveşte importul de hrană şi alte bunuri de consum pentru următorii trei-patru ani depăşesc cu mult capacităţile ei de a plăti pentru aceste produse străine. Prin urmare, ea trebuie să primească un ajutor sau se va confrunta cu o deteriorare foarte gravă a situaţiei economice, sociale şi politice. Remediul este distrugerea cercului vicios şi redarea încrederii popoarelor europene în viitorul economic al ţărilor lor cât şi al Europei întregi (…)

Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să îşi continue ajutorul pentru ameliorarea situaţiei şi încercările Europei de a-şi reveni, trebuie să existe o oarecare înţelegere între statele Europene. Aceasta este o problemă a Europei. Iniţiativa, în opinia mea, trebuie să vină din partea Europei. Rolul acestei ţări (SUA – n.n.) este de a oferi un ajutor prietenesc pentru schiţarea unui program european, în măsura în care acest lucru este convenabil (practic) şi pentru noi. Programul trebuie să fie comun, acceptat de mai multe state, dacă nu de toate ţările Europei” - George Marshall.