Pieter Bruegel cel Bătrân

La 18 septembrie 1569 s-a stins din viaţă Pieter Bruegel cel Bătrân, cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Graţie originalităţii şi unicităţii operei sale, Peter Brugel cel Bătrân ocupă un loc excepţional în istoria picturii universale.

Peter Bruegel cel Bătrân s-a născut cândva între 1525 şi 1530, la Kempen, în apropierea graniţei de astăzi dintre Olanda şi Belgia. Nu se cunosc prea multe date despre prima parte a vieţii lui. A plecat de tânăr la Antwerpen, pe atunci cel mai important port din această parte a Europei. Şi-a făcut ucenicia la Pieter Coecke van Aalst, pictorul curţii lui Carol Quintul. Tânărul Bruegel a acumulat, totodată, solide cunoştinţe umaniste, i-a citit pe autorii antici, dar şi pe Erasmus din Rotterdam şi pe François Rabelais.

În anul 1551, a fost acceptat ca maestru în Breasla  Sfântului Luca.  A lucrat împreună cu pictorii Hieronymus Cock şi Pieter Balten şi a participat la activitatea celebrei „Camera retoricienilor” din Antwerpen, un fel de club al scriitorilor care avea relaţii cu breasla locală a pictorilor.

În anul 1552, Bruegel a pornit într-o călătorie în Italia, care avea să dureze doi ani. A vizitat Roma şi Napoli, realizând un mare număr de desene, care au stârnit admiraţia prietenilor artistului. Călătoria în Italia a avut o importanţă decisivă pentru dezvoltarea artistului ca pictor. Influenţele artei italiene erau, de altfel, evidente în pictura flamandă din acea vreme. El a realizat însă o cotitură fundamentală: arta, care pentru creatorii renascentişti reprezenta o reflectare a celor mai de preţ calităţi omeneşti, s-a transformat, în cazul lui, într-un instrument de descriere a vieţii de fiecare zi, de creare a unor imagini care oglindesc obiceiurile epocii, satirice, sarcastice şi, în acelaşi timp, frumoase. În Italia a pictat Peisaj cu Hristos şi Apostolii la Marea Tiberiadei.

Întors la Antwerpen, şi-a mutat preocupările într-o cu totul altă direcţie: a început să studieze obiceiurile locale, a frecventat cârciumile flamande şi a luat parte la petreceri populare. Lumea ţăranilor, mai puţin atinsă de convenţiile impuse de comportament şi etichetă, a devenit pentru Bruegel sursa principală de inspiraţie.

Adesea, îmbrăcat în straie ţărăneşti, dându-se drept o rudă sau sătean, lua parte la petrecerile lumii satului, unde a observat atent oamenii şi a făcut numeroase schiţe.

În anul 1557 a executat, pentru atelierul lui Hieronymus Cock, o serie de desene consacrate celor şapte păcate capitale, care s-au bucurat de un mare succes. Editorul a comandat imediat o nouă serie dedicată celor şapte virtuţi. A realizat şi o serie de gravuri satirice şi moralizatoare şi a pictat lucrări inspirate din proverbele olandeze. Dar artistul a dorit să facă şi dovada talentului său de pictor. A început realizarea unor proiecte mai mari, precum „Proverbele” (1559) şi „Jocuri de copii” (1560). Majoritatea tablourilor sale a fost comandată de colecţionari.

Paleta cromatică cuprinde tonuri primare de roşu, galben şi albastru, tonuri binare de oranj şi verde, într-o dinamică alertă a imaginilor. Pigmenţii curaţi, echilibrul savant de dozaje coloristice, perspectivele complexe îl definesc pe Bruegel drept un novator şi un posesor al ştiinţei construirii îndrăzneţe a imaginii.

Din cauza tulburărilor politice care au cutremurat Olanda acelor timpuri, Bruegel s-a mutat în anul 1563 la Bruxelles, unde s-a căsătorit cu Marieke Coecke.

Primul lor fiu, Pieter, care va deveni mai târziu pictorul Pieter Bruegel cel Tânăr, a văzut lumina zilei în anul 1564. Din acel moment, Bruegel a început să creeze cea mai mare parte a operei sale, cele mai importante tablouri fiind realizate în răstimp de mai puţin de şase ani.

Artistul a murit la Bruxelles pe 18 septembrie 1569. Din cauză că Inchiziţia teroriza întreaga Flandră, artistul, aflat pe patul de moarte, a ars câteva dintre cele mai compromiţătoare pânze, pentru a-şi proteja familia. A fost înmormântat în naosul din dreapta al bisericii Notre-Dame de la Chapelle din Bruxelles.

Pieter Bruegel cel Bătrân este, alături de Hieronimus Bosch şi Albrecht Durer, cel care a configurat stilul şi tematica Renaşterii nordice, ca fenomen cultural îngemănat, dar şi opus Renaşterii mediteraneene. Este unul dintre creatorii care au influenţat decisiv arta şi gândirea occidentală în perioada formării ei, la sfârşitul evului mediu. Arta europeană a secolului următor a rămas deschisă atitudinii de lucid comentator al societăţii pe care a avut-o Bruegel.

O „dinastie” de pictori

Pieter Bruegel cel Bătrân a fost iniţiatorul unei adevărate dinastii de pcitori. Pieter Bruegel cel Tânăr (1564-1638), fiul său cel mai mare, a lucrat la Antwerpen începând din anul 1585; a fost un copiator talentat al tatălui său. Fratelui lui, Jan Bruegel (1568-1625), a pictat la început flori, dar după o călătorie întreprinsă în Italia a devenit un peisagist original, cu o sugestivă paletă cromatică. Şi fiul lui Jan, Jan Bruegel cel Tânăr (1601-1678), a devenit la rândul lui pictor, la fel ca şi cei doi fii ai acestuia, Abraham şi Jan Batista.

Poveşti de iarnă

În toată Europa Occidentală, cele mai frumoase ilustrate de Crăciun sunt inspirate din pictura marelui maestru flamand. Ale sale tablouri cu peisaje de iarnă se găsesc astăzi până şi pe feţele de masă sau pe şerveţele de hârtie utilizate la cina sărbătorească de Crăciun. Cele mai cunoscute lucrări care au ca temă iarna ale lui Pieter Bruegel cel Bătrân sunt: Vânători în zăpadă (cunoscut şi ca Întoarcerea vânătorilor) şi Peisaj de iarnă cu capcană pentru păsări, ambele create în 1565 şi expuse azi la Kunsthistoriches Museum din Viena.

Pieter Bruegel cel Bătrân a abordat în picturile sale şi teme religioase, legate chiar de sărbătoarea Crăciunului, plasate tot pe fundal hibernal. Este vorba despre lucrările Recensământ la Bethleem (1566), expusă astăzi la Muzeul Regal de Artă al Belgiei, şi de Masacrul inocenţilor (1565-1567), expusă la Muzeul Bruckenthal din Sibiu.

Bethleemul Iudeii din Biblie este transpus în pictura lui Bruegel cel Bătrân într-un sat flamand, într-o după-amiază tipică de iarnă. La fel se petrec lucrurile cu Masacrul inocenţilor, unde povestea biblică a uciderii pruncilor din ordinul regelui Irod este transpusă plastic tot iarna şi tot într-un sat cu arhitectură flamandă.   

Tabloul de la Brukenthal

Masacrul inocenţilor de la Muzeul Brukenthal este una dintre variantele pe care pictorul le-a realizat în ultimii ani de viaţă, o perioadă caracterizată de izbucnirea şi radicalizarea revoltei antispaniole din Ţările de Jos. Există patru variante ale acestei teme. Subiectul este unul cât se poate de comun pentru acea epocă, unul dintre cele mai folosite în lumea artistică.

Spre deosebire de operele italiene, care păstrează în marea lor majoritate o tentă clasică, încercând să reconstituie detalii cât mai fidele epocii în care se desfăşoară evenimentele reproduse, tablourile lui Bruegel sunt situate într-un sat obişnuit din Flandra secolului al XVI-lea. Alegerea pictorului nu este deloc întâmplătoare, fiind determinată, cel mai probabil, de finalitatea didascalică pe care pictura o avea încă în perioada renascentistă: dacă pictorii doresc să transmită un mesaj maselor, în mare parte analfabete, trebuie să folosească un limbaj obişnuit, uşor de înţeles de către privitor. Şi Bruegel şi-a atins, fără îndoială, acest obiectiv.

O secvenţă din atrocităţile săvârşite de soldaţii spanioli trimişi pentru a înăbuşi revolta şi pentru a readuce catolicismul în Flandra a devenit subiectul unei picturi care, în ciuda intenţiilor autorului, a căpătat foarte repede o semnificaţie politică, devenind o alegorie a opresiunii statului asupra cetăţenilor săi. Totodată, capodopera reprezintă şi o mărturie a laturii negre a Renaşterii, o latură mai puţin cunoscută, caracterizată de violenţă, moarte şi intoleranţă. Lucrarea a dobândit foarte repede o conotaţie de condamnare a exceselor săvârşite de autorităţile spaniole în Ţările de Jos.

Oroarea cotidiană a războiului, a violenţei care caracterizează veacul al XVI-lea, reiese cu forţă din acest tablou al unuia dintre cei mai importanţi pictori flamanzi din toate epocile, o pictură care – dincolo de intenţiile autorului – devine un adevărat manifest politic şi social îndreptat nu doar împotriva regimului spaniol, ci a violenţei şi abuzurilor săvârşite de cei puternici la adresa celor săraci şi neajutoraţi. O conotaţie politică şi socială străbate acest tablou, influenţând puternic opinia publică a vremii şi, mai ales, cea a secolului următor, cum dovedesc nenumăratele replici ale aceluiaşi subiect, precum şi faptul că în secolul al XVII-lea copia păstrată la Londra a fost supusă unui proces de „cenzură” prin înlocuirea copiilor cu animale şi obiecte de uz cotidian. Modificările s-ar putea datora reginei Cristina din Suedia, în proprietatea căreia tabloul a intrat la un moment dat.

O artă atemporală

Arta lui Pieter Bruegel cel Bătrân este atemporală şi în acelaşi timp inseparabil legată de epoca sa, perioadă de înflorire a culturii umaniste şi de mari transformări religioase, politice şi intelectuale, în care s-au răspândit cu repeziciune ideile Reformei protestante. Numit şi „Bruegel al ţăranilor”, artistul flamand a renunţat la tradiţiile şi tiparele Renaşterii, dar a profitat la maximum de experienţele predecesorilor săi flamanzi şi italieni pentru a-şi dezvolta propriul stil. Pieter Bruegel cel Bătrân a deschis o uşă pe care nu mai intrase nimeni înaintea sa: uşa către omul de rând aşezat în contextul cotidian.

Scene de vânătoare, agricole, festivităţi, jocuri şi dansuri, rămân ca o dovadă a unei lumi şi a unor obiceiuri demult apuse.

Stilul simplu, în care se văd influenţele maestrului olandez Bosch, presărat pe alocuri cu scene comice, inspirate din viaţa cotidiană a ţăranilor flamanzi, exercită o magie aparte.

 Bruegel şi-a găsit inspiraţia în natură şi în natural, fiind considerat maestrul peisajelor. În aceste peisaje Bruegel a creat adesea scene cu mai multe figuri epice desfăşurându-se în acelaşi timp, într-o poveste tot mai vie cu cât privirea insistă asupra tabloului. „În timpul vieţii pictorului arta sa a plăcut mai ales omuluid de rând...  El instruia lumea, încânta şi amuza un public dornic de umor robust şi caricatură... Artistul împlinea o dorinţă profană de tablouri, inspirându-se din izvoarele veşnice ale imaginaţiei populare, în timp ce, la un nivel superior şi la suprafaţă, pictura neerlandeză era paralizată de o cultură clasicizantă”, spunea Max J. Friedländer.