Pietà sau cautarea disperata a drumului Mantuirii

* 26 august 1496 – Michelangelo este angajat pentru a sculpta Pietà Michelangelo si-a cucerit celebritatea sculptand una dintre cele mai emotionante opere ale sale: Pietà, care se afla astazi la catedrala Sfantul Petru din Roma. Dupa ce a realizat sculptura, Michelangelo s-a intors la Florenta unde a fost primit, in ciuda tineretii sale, ca un geniu. In tratatul despre sculptura publicat in ianuarie 1504, Pomponio Gauricus il dadea deja ca exemplu, cu toate ca Michelangelo nu implinise inca treizeci de ani. Prima sedere la Roma a lui Michelangelo Buonaroti, intre anii 1496 si 1501, a fost marcata de realizarea a doua capodopere. Bachus, aflat astazi la Florenta, a fost conceput pentru un colectionar de antichitati, Jacopo Galli, care a vazut in tanarul maestru de atunci (Michelangelo s-a nascut la 6 martie 1475) un egal al marilor maestri antici. Mai importanta este insa lucrarea pe care Michelangelo a executat-o la comanda unui cardinal francez. S-a crezut multa vreme ca Pietà a fost executata pentru cardinalul Rovano din San Dionigi, sau pentru Jean de Grolaye de Villiers, abate de Saint-Denis, ambasadorul lui Carol al VIII-lea, care a comandat-o lui Michelangelo pentru capela regilor Frantei de la San Pietro. Charles Samaran, in lucrarea sa „Familia d’Armagnac in secolul al XV-lea”, a stabilit ca, de fapt, este vorba de un alt cardinal francez, Jean Bilheres de Lagraulas, abate de Pessan si episcop de Lombez. Michelangelo a inceput sa lucreze la Pietà in 1496, reusind s-o finalizeze in 1499, dupa alti istorici de arta in 1501. Dintre toate sculpturile lui Michelangelo, Pietà este cea mai finisata, fiecare portiune de marmura fiind minutios lustruita. In vremea in care lucra la minunata statuie, fratele lui Michelangelo, calugarul Lionardo, a fost urmarit in Florenta pentru credinta si devotamentul sau fata de calugarul-profet Savonarola, cel care considera ca arta este o manifestare a paganismului si care scufundase pentru o vreme Florenta in teroare, instigand la miscari populare. Deasupra calugarului s-au adunat norii amenintatori ai primejdiei, dar Michelangelo nu s-a intors la Florenta pentru a-i lua apararea. In vreme ce Savonarola era ars pe rug, Michelangelo a preferat sa-si slefuiasca Pietà. Este adevarat ca Michelangelo a manifestat toata viata o nehotarare a spiritului in ceea ce priveste chestiunile politice si religioase, din cauza careia a avut totdeauna de patimit. Geniul sau violent a fost intotdeauna timid in actiune: nu-si ingaduia riscul sa lupte pe teren politic si religios impotriva puternicilor lumii in care traia. A trai din moarte Libertatea de infatisare a grupului, extraordinara perfectiune a detaliilor, armonia ansamblului au starnit admiratia nu doar a specialistilor in arta, ci a tuturor celor care au vazut-o vreodata. Nimeni nu a reprezentat mai bine decat Michelangelo idealul renascut al geniului creator, dar Pietà ramane o opera iesita din viziunea dezamagita de lume a artistului, atat de diferita de umanismul contemporanilor sai, si cautarea disperata a drumului Mantuirii. Pietà reinnoieste vechea tema a Evului Mediu septentrional, in primul rand printr-o umanitate mai sensibila, cu toate ca, asa cum constata Romain Roland, peste trasaturile purei zeite si ale celui care a fost Zeul Calvarului, pluteste o severitate olimpiana. „Dar o melancolie de nespus se afla in totul, scaldand frumoasele trupuri. Tristetea a pus stapanire peste sufletul lui Michelangelo. O putere tiranica intrase intr-insul fara a-l mai slabi. Era prada acelei furii a geniului care nu i-a mai ingaduit sa rasufle pana la moarte”, afirma scriitorul francez. Pietà pare a fi rodul conflictului dintre pasiunea care l-a tarit toata viata pe Michelangelo spre aparentele minunate ale naturii materiale si extraordinara sa vointa de purificare. Hristos pare mai mult adormit decat mort si corpul sau pare astfel mai real. Este asezat cu naturalete in poala Fecioarei, amplificata de draperii abundente, insa organizate in pliuri relativ simple. Frumosul trup al lui Hristos, jumatate evreu, jumatate bizantin (dupa cum il cataloga Elie Faure), sta zdrobit, pe genunchii Mamei sale; capul e dat pe spate, bratele atarna. Aceasta opera este una din cele mai frumoase marturii ale acelei suferinte fizice si spirituale care, inca de pe atunci, il framanta pe sculptor. Trupul lui Isus, acest personaj de o atat de superba umanitate, nu mai este Logosul, sufletul lumii intrupat, ca la marii artisti bizantini si italieni, ci Isus din Nazaret, suferind, asudand sange, cu trupul si sufletul chinuit, indragit de nordici si de spanioli. „Cu Fiul mort in poala, Fecioara sta pe piatra in care a fost infipta crucea si-i de o atat de rara frumusete, incat nu-i nimeni pe lume s-o vada fara sa fie miscat pana in adancul sufletului de mila. Icoana, intr-adevar demna de aceasta bunatate omeneasca, potrivita Fiului lui Dumnezeu si unei astfel de mame, macar ca unii il invinuiesc de faptul ca mama e prea tanara fata de fiu”, afirma Ascanio Condivi, un apropiat al lui Michelangelo. Omul care a iubit in toata viata o singura femeie, care nu l-a iubit, a reusit sa redea in marmura chipul unei femei de o frumusete inegalabila. Acelasi Condivi era convins de faptul ca judecata lui Michelangelo era vrednica de un teolog desavarsit, uimitoare pentru un altul, dar nu si pentru el, pe care Dumnezeu si natura l-au plasmuit nu numai pentru a lucra opere unice, ci si pentru a fi o fiinta vrednica de orice idee divina. Ideea sublima de maternitate redata de sculptor in marmura avea pentru el si o alta explicatie. Doica lui era fiica unui pietrar si se maritase la randul ei cu un pietrar. De aceea, glumind, Michelangelo obisnuia sa spuna ca nu-i de mirare faptul ca a fost atat de mult atras de dalta, deoarece laptele doicii are asupra oamenilor o atat de mare putere, incat se intampla adesea ca sa ne poata schimba o inclinare naturala cu alta, mult diferita de cea initiala. „Traiesc din moartea mea si, daca inteleg bine, sunt fericit cu o soarta nefericita. Cel ce nu stie sa traiasca din neliniste si moarte, sa vina in focul in care ard eu”, afirma Michelangelo care, in vremea aceea, nu-si striga inca disperarea, cum o va face mai tarziu, ci ii punea o surdina, surdina care imprumuta atata maretie acestei sculpturi de tinerete. Asemenea opere sunt facute pentru viitorul indepartat, considera Elie Faure, umbra lor fiind mortala si reusind sa inabuse tot ceea ce creste in preajma ei. La inceput, statuia a fost asezata in biserica Santa Petronilla, capela regelui Frantei, invecinata cu sacristia Sfantului Petru, altadata, dupa cum spuneau unii, templu al lui Marte, si care potrivit planului noii biserici, a fost daramata de Bramante. A fost mutata apoi la Madonna della Febre, astazi aflandu-se la Vatican. Michelangelo in lupta cu simbolismul etern „Nu a existat niciodata vreun om mai putin mistic si totodata mai religios ca acesta. Stia prea mult pentru a se lasa in voia betiei tulburi a misticilor, stia ca ignora prea multe pentru a nu fi religios. Opera sa este opera Patimilor intelectuale. Oricare pot fi chinurile care o asteapta, inteligenta va intalni sentimentul care o devanseaza si il va sili sa i se supuna. Ratiunea atinge propriile-i culmi, dar este imperecheata cu un lirism prea puternic, pentru a se devora pe ea insasi. Din aceasta clipa, eliberat de toate vechile dogme, dincolo de crestinismul aproape mort, dincolo de paganismul care nu mai poate fi inviat, dincolo de iudaismul care n-a vrut sa recunoasca decat spiritul, Michelangelo sta fata in fata cu ideea divina, in lupta cu simbolismul etern.” – Elie Faure Omenesc si dumnezeiesc „Nu stii ca femeile neprihanite isi pastreaza tineretea mai mult decat celelalte? Cu atat mai mult o fecioara nicicand umbrita de cea mai mica dorinta de pacatuire, care sa-i schimbe trupul? Ci vreau sa-ti spun mai mult: cred ca, dincolo de mersul firesc al lucrurilor, vointa dumnezeieasca a hotarat ca aceasta prospetime si floare a tineretii sa nu se vestejeasca, pentru a dovedi lumii fecioria si eterna puritate a Maicii Domnului. Pentru Fiu n-a mai fost nevoie de acest lucru, ba dimpotriva: vrand sa arate ca Fiul lui Dumnezeu, trebuind sa ia, asa cum a si luat, trup omenesc si sa se supuna, afara de pacat, la toate cate in mod obisnuit este supus un om, n-a mai trebuit ca omenescul din el sa fie intrecut de dumnezeiesc, ci lasat sa-si urmeze mersul si ordinea hotarata de fire, astfel incat timpul sa-si lase in el urmele. De aceea sa nu te mire ca, tinand seama de cele de mai sus, am facut-o mult mai tanara pe Prea sfanta Fecioara, Maica Domnului, in comparatie cu fiul ei, mult mai tanara de cum apare in mod obisnuit o femeie la o asemenea etate, in timp ce pe Isus l-am reprezentat la varsta la care se afla.” – Michelangelo, intr-o scrisoare catre Ascanio Condivi. Cristos triumfatorul si Isus dulgherul „Daca s-a impartasit din durerile lumii, daca a baut potirul de la Ghetsimani, daca a indurat supliciul de pe Golgota, Cristos cel inviat, biruitorul mortii si al raului, este adevaratul stapan al globului. Primii crestini, constienti de primejdie, au reprezentat martiriul Rastignirii prin simbolul Mielului care a luat asupra sa pacatele omenirii. Iar pe Cristos triumfatorul, Pantocrator, l-au pus in absida, pentru a primi tamaia care se ridica din altar. De la Savonarola, sfintele mistere erau tot mai mult uitate. Daca Fecioara, dupa parerea sa, umbla „imbracata ca o servitoare”, fiul ei, dulgherul, se schimba tot mai mult in bunul si blandul Isus din Nazaret. Or, oricat de splendid ar fi el, pe el il reprezinta in sculptura, rupand traditia marilor maestri italieni, Michelangelo. Nu se va starui niciodata indeajuns asupra acestui fapt care explica nu numai atitudinea lui Michelangelo fata de Leonardo si, curand dupa aceea, fata de Rafael, dar si deosebirea adanca dintre cei ce acceptasera teoriile lui Marsilio Ficino si cei ce suferisera inraurirea lui Savonarola.” – Fred Bérence. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro