„Pictura ca lucru al minții” (Nicolae Maniu)

Ca un ecou a ceea ce afirmam săptămâna trecută în rândurile articolului „Să învățăm singuri”, un grăitor exemplu în acest sens este artistul Nicolae Maniu, care deși este absolvent al studiilor de sculptură din cadrul Institutului Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, s-a format și s-a afirmat ca pictor. S-a născut în 1944, în 11 aprilie, la Turda. În 1971 finali­zează studiile universitare ale Specializării Sculptură ale Insti­tuției amintite anterior, iar din 1983 se stabilește în Germania, la Koln, urmând ca în anul 1993 să se stabilească la Paris, în Franța, unde se afirmă ca un pictor complex, cu un palmares expozițional internațional impresionant.

   
Îi cunoscusem creația artistică în 1977, la Expoziția Filialei UAP Cluj în Iași, pe când eram student, iar profesorul pictor Adrian Podoleanu (absolvent și domnia sa al studiilor universitare de artă din Cluj, la clasa Maestrului Aurel Ciupe), m-a delegat să ajut la pa­notarea și la etalarea lucrărilor de artă pe simezele Galeriei de Artă Victoria. Am fost atunci uimit de noutatea mesajului picturii și la fel de uimit de meșteșugul și realizarea tehnică a picturii în tablourile expuse ale Domnului Maniu. O viziune cosmică a satului transilvan, cu detalii ale unor narațiuni plastice, însemnând case, ogoare și gospodării, cu întreg expresivul inventar al uneltelor agricole, transpuse într-o atmosfera ireală, cu o lumină neverosimilă a unui cer apocaliptic, stabileau o dimensiune universală a lumii invitând privitorul la reflecție și la reveniri dese în fața acestora.

Ne-am reîntâlnit de această dată peste ani, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în 2014, în cadrul Expo­ziției personale „Nicolae Maniu - Jubileu”. Deschiderea și amabilitatea, generozitatea carac­te­ristică creatorului ce m-a însoțit în parcursul vizitei expoziției, vorbindu-mi despre etapele parcurse în Germania și Franța,
despre atelierul domniei sale, des­pre plăcerea de a picta, despre me­todele de lucru utilizate, despre meșteșug, tematici și dialogul permanent dintre lumină și umbră din pictura sa. Îi mărturisisem, ce-i drept, despre impresia care m-a urmărit ani de zile, de la prima întâlnire cu creația domniei sale (1977) și cred că în aceste dialoguri (și nu e cu nimic deplasat să afirm ca între pictori) l-am întrebat despre modul de elaborare spectaculos al compozițiilor sale, des­pre atmosfera picturii, despre structurile și materialități inconfundabile, despre apelul la memoria sculpturii, prezentă adesea sub forma unor grupuri statuare antice sau detalii ce transmit un mesaj de o mare forță de expresie artistică. Aceste confesiuni l-au însuflețit pentru că de fiecare dată curiozitatea mea și respectul cuvenit, arătat creației sale, au fost argumente convingătoare în a continua, chiar în confidențe de atelier și des­pre modul cum lucrează. L-am întrebat bunăoară dacă în elaborarea compozițiilor, savant construite pe mai multe registre, utilizează succesiuni de schițe?... Mi-a răspuns categoric „nu”... „organizarea spa­țiului se produce alla prima, dezvoltând elementele com­po­ziționale din aproape în aproape, ispitit și dornic de a continua cu frenezie frumusețea pictării suprafețelor. Pictez în culori de ulei pentru că au căldura modelajului și modelului pastelor colorate!”. Despre pictura în culori de acril, mi-a mărturisit, că nu îl atrag deloc pentru că sunt artificiale, glaciale, și nu au farmecul culorilor picturii în ulei. Îmi mărturisea amuzat că în Franța era cunoscut, uneori, în mod exclusiv, ca pictorul care știe cu profesionalism să redea și să picteze o folie aurie, argintie sau de polietilenă! Simboluri numeroase, fizionomii expresive, compoziții cu un mesaj și un tâlc aparte, însoțesc deopotrivă personaje și draperii într-un context al de­materializării ființei umane, devenită arhetip în marmură, prin detalii și secvențe anatomice ale corpului uman, prin racursi-uri îndrăznețe și o știință de a privi, subordonate în mod categoric unui desen riguros, care impune distanță, față de mulți „plagiatori”.
   
„Pictura ca lucru al minții” proprie legendarului pictor al Antichității - Apelles, identificată de-a lungul mileniilor și al veacurilor, având ca preocupare „un suport uman”, o putem înscrie alături de Leonardo, Caravaggio, George de la Tour, Rembrandt, Salvador Dali.
Edificatoare este observația criti­cului de artă Tudor Octavian,
într-un cuvânt de catalog la Expoziția personală din 2010, la București, a artistului, care men­ționează: „Într-un veac în care cei mai mulți pictori încep tabloul dimineața și îl termină seara, Nicolae Maniu elaborează îndelung imaginea, spontaneitatea suportă un maxim de organizarea, impresia e reali­zată cu mijloace de savant optician, iar dăruirea în atelier și la idee îl separă de masa breslei, conferindu-i stigmatul nobil al inimitabilului. Un tablou de Nicolae Maniu este semnat prin impact și prin elocvența impresiei dintâi.”

Să învățăm singuri este o misie care îndeamnă la introspecție, cunoaștere, consecvență și efort creator, ceea ce de fiecare dată încerc să îl cultiv studenților!

„Organizarea spa­țiului se produce alla prima, dezvoltând elementele com­po­ziționale din aproape în aproape, ispitit și dornic de a continua cu frenezie frumusețea pictării suprafețelor. Pictez în culori de ulei pentru că au căldura modelajului și modelului pastelor colorate!”.
Nicolae Maniu