''Piata'' noastra, de fiecare zi

La momentul in care primele fire ale acestui text incepeau sa mi se lege in minte, ma gândeam sa scriu despre tatuka Iliescu si al sau fund comunist, care tocmai facuse cunostinta cu bocancul asa-zisilor „reformatori”. Fiul ceferistului, invins de fiul securistului. Gestica sa mânioasa, degetele sale naclaite de sânge, inclestate intr-un pumn care izbea aerul cu intreaga forta a forjei muschilor sai muncitoresti. Disperare si uluiala. Batrânul comunist, atât de obisnuit cu plenarele si congresele, tradat de gasca de oportunisti. Un mic Ceausescu spalat, un balcon schimbat pe-o tribuna, proiectii digitale pe fond albastru, in locul frigului de decembrie ce se lipea de geamurile Palatului. Ca si atunci, cei care conduc, de fapt, tara asta si „cei-al-caror-nume-nu-poate-fi-rostit” au decis ca e nevoie de o mecla mai spalata, pretins europeana, fara burta si cu graseieri pe model occidental. De ce or fi mai buni securistii si comunistii tineri decât cei batrâni, nu stiu, dar pun pariu ca nici nu le pasa. Apoi, m-am gândit sa scriu despre Nastase, dar bucalatul era prea gretos, cu aerul sau de tradator lingusitor, reusea aproape sa-l detroneze pe Victor Ponta in topul absolut al oamenilor care ma enerveaza intr-atât, incât imi simt stomacul ciocanind in bolta gurii. Si mi-am dat seama ca, de fapt, as fi vrut sa scriu despre Piata Universitatii, da, in stilul meu blegos-patetic-melodramatic. Dar, la ce mi-ar folosi sa scriu despre Piata - de la a carei deschidere, 22 aprilie, au trecut exact 15 ani in ziua martelarii bunicutei iliesciene? Mai precis, pentru cine sa scriu? Pentru „reformatorii” pesedisti maramureseni, o haita ce-si urmareste cu indârjire doar interesele, or poate pentru Ioan Blajan si doar de el stiutele frâie cu care incearca sa puna capastru peste orice inseamna normalitate politica? Ce ar putea sa inteleaga Mircea Man din spiritul Pietei, un om pentru care onoarea datoriei nu exista, ci doar amestecul de adevar si minciuna, adevar spus (cu curaj, recunosc) peste sclipiri de interese, suflet golit din cauza atâtor bucle si derapaje de pe drumul dreptatii? De ce l-ar interesa pe Hoban un rahat de text despre idealurile Pietei, din moment ce „momentul operativ” este cel al hacuirii a inca unei bucati din Platou, fara licitatie, pe o suma dezgustatoare, alta fila a (de acum) nesfârsitei povesti ce aduna schimburi de terenuri, utilaje si cereale de-a valma? L-as suspecta pe comisarul sef Isac, sa traiti!, de atentie la revendicarile Pietei, daca as fi convins ca e cel mai demn si moral politist din Maramures si daca numirea sa ar fi fost facuta pe fata, cu mândria pe care trebuie sa ti-o dea uniforma, functia si responsabilitatea, nu sobolaneste, departe de intrebarile curioase ale presei – de exemplu, pe cine visa Hoban sa fie numit sef la Maramures? N-o sa ma mai obosesc pentru Radu Stroe sau Marinel „Zgârciomanel” Kovacs, am renuntat sa mai cred ca oameni ca ei, atinsi, dupa parerea mea, de geniul mediocritatii si infumurarii, si-ar mai putea pune intrebari legate de firul de moralitate ce-i leaga de electoratul de Dreapta. Deci, nu, nu merita sa scriu despre Piata Universitatii pentru ei, oricum n-ar intelege nimic din chinul ce ne macina de atâtia ani. Sarbatori frumoase, oameni buni, sa ne plecam fruntea lui Hristos, constienti ca nu avem nici o sansa sa renastem din mizeria ingrozitoare in care ne balacim. Pe mine ma scuzati, ramân sa-i scriu lui Alexandru, fiul meu, cu speranta ca el va intelege intr-o zi. Mai bine mort, decât socialist! Dan PARCALAB