Petrova. Convorbiri culturale 2022, ediția a XXXVI-a - o manifestare de catalog

Așa după cum suntem cu toții de acord că există o „dulceață de copil”, pe care însă nu o putem degusta decât din ipostaza de a fi părinți, de a-i avea, tot așa de siguri suntem că există și o „dulceață de nepot”, dar pe care nu o putem înțelege decât dacă atingem acest statut; tot așa există și o „dulceață a locului natal”, aceea de a te simți „pământean”, adică de acolo.
Identitatea este ca semnul de mamă, o marcă, o efigie pe care dacă ai vrea să o ascunzi te trădează, iese în evidență, iar dacă, dimpotrivă, ai dori să o subliniezi, constați că nu-ți prea iese. Identitatea, pur și simplu, există de la sine, ca sinalitatea, adică te definește „te specifică”, precum o rafinare istorico-etnică.  
Anul acesta, preamărindu-l pe voievodul literaturii și al limbii române (15 iunie), la Petrova, l-am sărbătorit pe Marele Poet, într-un format mai degrabă discret, cam câți am fi încăput într-un catalog de clasă de admirație istorico-culturală: dr. Ion Petrovai, arh. Dorel Cordoș, prof. univ. dr. Ștefan Marinca, dr. Alexandru Leordean, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bîrlea, Paul Sorin - Satu Mare, Ștefan Andreica - Vișeul de Sus, Maria Cocârcă - consilier cultural, Mihaela Pop - bibliotecar, pr. Ion Petrovai, pr. stareț Sofronie - Mănăstirea „Sf. Ilie”  Dragomirești, pr. Gavriș Vancea – Săliștea de Sus, pr. Vasile Petrovai - Sighetul Marmației, prof. Ileana Petrovai, prof. Măricuța Petrovai, drd. Vasile Timur Chiș - Muzeul Mara­mureșean Sighetul Marmaței, Ioan Ienci - Vișeul de Sus ș.a.
Se spune că numai când alegi te definești! Aici, la margine de vatră românească și de latinitate, s-a vorbit mai răspicat despre identitatea națională, întocmai ca atunci când te exprimi într-o limbă străină. S-a vorbit, ca atare, despre „demnitatea marginii”, într-un orizont spiritual „bântuit” de energii etnice, cu populații metisate, dar ținând fiecare de un anumit zăcământ identitar, de o atare igienizare istorico-etnică. Concluzia a fost că identitatea este arta de a te simți legitim în istorie, un exercițiu al ADN-ului spiritual al fiecăruia, iar conștiința este singura formă de dăinuire.
La această ediție de colecție, printre altele, cu toate cele săvârșite ca la carte, s-au mai lansat și trei cărți, probabil exponențiale pentru istoriografia Maramureșului: „No­ble­țea Marginii. Cultură de rang înalt în Petrova și Țara Maramureșului” - coord. dr. Ion Petrovai și dr. Alexandru Leordean; „Monumente închinate eroilor și martirilor din primul și al doilea război mondial, din Țara Maramureșului” - autor Vasile Timur Chiș și „Onomastica localităților Vișeul de Jos și Leordina” - autor Ana Maria Pop.  
Apreciez discuțiile că au fost „miezoase”, pentru că toți cei de față sunt conștienți că trecutul și prezentul asigură combustia istorică a viitorului. Cu toții am fost de acord că există o ereditate a spiritului care, uneori, poate „da” în genialitate (a se vedea arhitectura vernaculară), că în Maramureș instituția neamului este perenă, fundamentală, iar „neamul este generator de modele” (G.M.B.): „Noi a noști!”.
În Maramureș, timpul se măsoară în sărbători, dar există și un rând de sărbători (cele bătrâne), pentru a fi siguri că le-am cinstit cum se cuvine, tocmai de aceea, chiar dacă putem vorbi de un anumit relativism istoric emoțional, totuși, să nu grăbim Maramureșul dintru ale sale!
Nu se cade să ne judecăm înain­tașii, strămoșii, pentru că nu „luminăm” toți la fel, iar astăzi în epoca asaltului kitschului de orice fel (apropos, nu există nicio casă fără o chinezărie în ea), asistăm și la o reconsiderare a valorilor satului tradițional, chiar dacă se spune că „Cui i se șede, nu i se cade”, iar „Cui i se cade, nu i se șede!”.
Chiar dacă s-a vorbit mult despre demnitatea „marginii” (arh. Dorel Cordoș), de faptul că „la noroc nu trebuie să ridici cu parul!” (pr. Vasile Petrovai), s-au încins discuții și despre rolul cuțitului în definirea personalității maramureșeanului. În acest sens, s-a propus o altă cheie de interpretare, o altă pers­pectivă de abordare, anume cea a vendetei și, în consecință, a nevoii de a avea câți mai mulți feciori la casă. Băiatul, într-o familie, era nu numai un spor de brațe de muncă și surse de venit, ci reprezenta și un prezumtiv combatant, o garanție de prezervare a neamului în cazul în care acesta ar fi fost bântuit de vreun nenoroc, o amenințare cu extincția, la un moment dat. S-a amintit că până nu demult aproape orice nuntă, botez sau băulaș se încheiau  cu o reglare de conturi, cu o bătaie soră cu moartea, iar pro­tagoniștii se „cuțiteau” între ei până într-acolo încât a fi ucis, în Maramureș, era sinonim cu a fi bătut.

Într-o altă ordine de idei, în această nouă paradigmă istorică a războiului din Ucraina, în care Putin „zgrapțână” obrazul lumii civilizate și tensionează frustrant arhitectura de securitate a Europei, cei de față s-au dovedit a fi asertivi, oferindu-și loruși, în primul rând, o lectură matură asupra istoriei contigue, în contextul în care dușmanul arhetipal a rămas Rusia.