Petrolul, o arma politica

Petrolul este materia prima cea mai valoroasa a planetei, iar preturile sale determina ritmul economiei. Anul acesta, omenirea va consuma 84,8 milioane de barili (13 miliarde de litri) pe zi de aur negru, consemneaza El Periodico, citat de Rompres. Cvasi totala dependenta de acest combustibil presupune un risc ridicat pentru economia globala, nu doar pentru epuizarea zacamintelor existente - lumea dispune de rezerve pentru viitorii 30 de ani - ci si pentru ca fluxul de titei spre Occident este amenintat de instabilitatea, sau ostilitatea unor tari ce controleaza marea parte a productiei. Patru tari membre ale OPEC (Iranul, Irakul, Venezuela si Nigeria au un aport de 13 % din titeiul mondial consumat) folosesc aurul negru drept arma politica sau constituie o amenintare pentru economia globala prin instabilitatea regimurilor lor. Protejarea militara a titeiului Declaratiile presedintelui francez, Jacques Chirac, cu privire la redefinirea doctrinei nucleare, contin un element important pentru analizarea crizei declansate de programul nuclear iranian. Mai exact, pasajul privind includerea „livrarilor strategice” in randul intereselor vitale ale populatiei, ce trebuie protejate. Chiar daca nu le-a nominalizat, presedintele Chirac se referea la livrarile de petrol si gaze. Ceea ce nu este un lucru nou: doctrina Carter consfiintea deja necesitatea de a proteja prin toate mijloacele, inclusiv militare, fluxul de titei din Orientul Mijlociu. Sunt multe evenimentele din aceasta regiune si Marea Caspica, care demonstreaza ca marile puteri sunt implicate intr-un joc strategic, menit sa le asigure o pozitie privilegiata in ce priveste accesul si controlul surselor si rutelor petrolului si gazului. Acest lucru se datoreaza faptului ca nici SUA, nici majoritatea aliatilor lor din OECD, nici UE si nici principalele puteri emergente (China si India) nu au resurse de titei si gaz suficiente pentru a face fata unei previzibile cresteri a cererii. Aceste tari vor depinde tot mai mult de importuri - o situatie de care pare sa scape deocamdata doar Rusia, care va beneficia de o oarecare autosuficienta. Peak oil Orientul Mijlociu va trebui sa asigure exporturile necesare pentru a potoli setea tot mai mare de petrol a globului, care va creste de la 19,3 milioane de barili pe zi in 2004, la 36 de milioane in 2030. Un lucru similar se intampla si cu gazul, avand in vedere ca Orientul Mijlociu si Africa de nord vor fi nevoite sa-si sporeasca exporturile de gaze de la 97 de miliarde de metri cubi, in 2003, la 440 miliarde, in 2030. Daca solul respectivelor regiuni inmagazineaza suficiente zacaminte, iar investitiile pentru extragerea si transportarea lor pe piata ajung la timp, putem fi tentati sa credem ca legile pietei vor rezolva problema. Dar nu este asa de simplu. In primul rand, rezervele nu se afla in mainile unor companii private, ci a unor companii de stat. Ceea ce nu este valabil, doar pentru Orientul Mijlociu si Africa de nord, avand in vedere ca la nivel mondial, rezervele de petrol si gaz exploatate de marile companii internationale se cifreaza la 15 % din total. In urma cu cativa ani, cand barilul de titei costa 10 dolari, companiile de stat erau nevoite sa faca schimb pentru a obtine tehnologie si capital. Insa azi, la actualele preturi, companiile de stat au suficienta putere financiara pentru a pune pe masa oferte care nu pot fi respinse de tehnicieni si de companiile de servicii. Ca si cum ar fi putin, amenintarea nu foarte departe a unui impas de extractie (asa-numit peak oil) a inceput sa opereze o schimbare fundamentala in tarile exportatoare: nu se mai face distinctie intre valoare si pret. Materie prima strategica De partea cererii se petrece un lucru asemanator. Companiile petroliere de stat din marile tari consumatoare devin mai competitive decat concernele internationale. Este suficient sa se consulte arhivele si sa se urmareasca traseele achizitiilor si acordurilor obtinute in ultimii ani de companiile chineze si cele indiene. Motivul este faptul ca aceste companii nu considera petrolul o simpla materie prima, ci o materie prima strategica, ceea ce adaugat la lipsa unor presiuni din partea unui actionariat avid de bani, le confera o temuta putere financiara. Cele expuse duc la o concluzie importanta. Asa cum afirma vicepresedintele american Dick Cheney, afacerile cu petrol si gaze devin tot mai mult o problema intre state. Ce consecinte au acestea asupra marilor consumatori care au incredere in livrarile sigure si in fiabilitatea pietei libere? Prima ar fi ca venirea la putere, in unele state-cheie, a unor guverne radicale si nationaliste este vazuta ca un risc intolerabil pentru securitatea energetica, ce trebuie asigurata cu orice pret. Cazul „Iran” In cazul Iranului, nu influenteaza doar cele doua conditii enumerate (rezervele de petrol si gaz plaseaza tara pe locul patru al producatorilor mondiali) dar si pe o harta geostrategica privilegiata in centrul „elipsei energetice”. Este vorba de un stat riveran la Marea Caspica, plasat in ograda Chinei si a Rusiei, cu frontiera orientala in Golful Persic si iesire la mare prin stramtoarea Urmuz. O trecere ingusta, care a canalizat in 2003, 20 % din comertul mondial de petrol si care va creste, in 2030, la 36%. Pe langa mentinerea unui statu-quo nuclear in regiune, sunt si alte interese energetice vitale in joc, chiar daca dispare. Disparitatea dintre cele doua puteri China si Rusia si lumea industrializata, alaturi de „arma petrolului” si solidaritatea comunitatii siite, sunt principalele mijloace de presiune ale unui Iran marginalizat de comunitatea internationala, dar care este dispus sa se apere cu ghearele, asemeni unei pisici incoltite. El Periodico