Petre Dulfu – scriitor, pedagog și traducător

 

 

 

Născut la 10 martie 1856 în Tohatul Sălajului (azi localitate com­ponentă a Ulmeniului Mara­mureșului), Petre Dulfu se numără printre cei mai valoroși fii ai acestui „nord statornic”. S-a afirmat ca un talentat poet, ca un neîntrecut versificator și priceput traducător, fiind toto­dată un apreciat pedagog și filosof.  Tatăl său, Chifor, provenea dintr-o familie de țărani harnici și înstăriți, iar mama, Gafia, era fiica preotului Ioan Bran.  De altfel, familia Bran de Sălaj a dat țării mai mulți in­telectuali de valoare, dintre care se disting Petru Bran, bunicul lui Petre Dulfu (1821-1877), cu studii teologice la Blaj, fost protopop de Satu Mare și preotul Laurențiu Bran (1865-1942), un­chiul lui Petre Dulfu, care este primul traducător al lui Mihai Eminescu în limba maghiară. 

Învă­țătorul Grigore Bran, un alt unchi, i-a descifrat lui Petre Dulfu tainele limbii române, învățându-l să scrie și să citească și insistând să fie trimis la studii temeinice. Așa se face că Petre Dulfu ajunge în Baia Mare, unde parcurge clasele primare în cadrul Școlii Confesionale Românești Greco-Catolice și apoi clasele secundare I-VI, în limba maghiară, la Gimnaziul din localitate, fiind caracte­rizat ca un elev „excep­țional cu laude și sârguincios”. Clasele a VII-a și a VIII-a le va urma la Liceul Piariștilor din Cluj, absolvindu-le cu calificative ma­xime în luna iunie 1876. 

În același an, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Uni­versității din Cluj. Tot aici, în anul 1881, își susține teza de doctor în Litere, intitulată „Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura ro­mână” – redactată în limba ma­ghiară, în care prezintă per­sona­litatea covâr­șitoare a bardului de la Mircești, dar subliniază că poezia rămână nu și-a atins încă apogeul, fiind departe de vârful evoluției sale. Tezei îi este atașat un grupaj de poezii traduse de Petre Dulfu în limba maghiară. În același an, Petre Dulfu pleacă la București, unde va rămâne pentru tot restul vieții. 

În Capitală este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I”, de unde este transferat abia după o lună la Școala Nor­mală din Turnu Severin, unde i se încredințează și funcția de director. După desființarea acesteia, în anul 1882, revine în București, este numit profesor de filozofie la Azilul „Elena Doamna” și la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, la aceasta din urmă preluând nu peste multă vreme și catedra de Limba română. Aici intră repede în rândurile elitei intelectuale, cunos­cându-i, printre alții, pe Ioan Sla­vici, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Ioan Alexandru Odo­bescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea etc.  

Activitatea literară și-o începe Petre Dulfu foarte de timpuriu, colaborând, începând cu anul 1872, la revista gimnaziului băimărean, pe care, într-o perioadă, aproape că o redacta de unul singur. Debu­tează, însă, în adevăratul sens al cuvântului, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, unde, în numărul 39 din 1873, publică poezia „Reîntoarcerea”. Din această perioadă datează o serie de poezii patriotice sau cu tentă erotică pe care le publică în diferite reviste precum: „Șezătoarea”, „Amicul familiei”, „Cărțile săteanului român”, în perioada studenției numele său apărând în reviste ca „Diorile” (revista Societății de Lectură „Iulia” a Studenților Români din Cluj), „Universul”, „Cronica” etc. 

La București, activitatea publi­cistică a lui Petre Dulfu continuă cu efervescență, fiind prezent cu articole de pedagogie și psihologie în paginile unor reviste de specia­litate ca „Educatorul”, „Revista peda­gogică”, „Lumina pentru toți”, „Revista generală a învățământului” etc. De altfel, Petre Dulfu a cola­borat la peste șaizeci de reviste, publicând versuri, fragmente din diferite opere, articole dedicate sătenilor etc. Iată câteva dintre aceste publicații: „Adevărul ilustrat” (București), „Albina” (Bucu­rești), „Convorbiri literare” (Iași), „Cronica literară” (Baia Mare), „Deșteptarea” (Lugoj), „Familia” (Oradea), „Foaia poporului”  (Si­biu), „Gazeta Bucovinei” (Cer­năuți), „Gutinul” (Baia Mare), „Revista nouă” (București) „Revista pentru istorie, arheologie și filologie” (București), „Românul” (Arad), „Școala română” (Bucu­rești), „Tribuna” (Sibiu), „Vatra”  (București).

 

În anul 1886, Petre Dulfu se căsă­torește cu Elena Mateescu, directoare pe atunci a unei școli primare din București, descendentă a celebrei familii Ghica. Au avut patru copii: trei băieți – Eugeniu, Virgil, Petre –  și o fată – Valeria. 

În anul 1921, Petre Dulfu renunță la catedra de la Școala Normală de pe lângă Azilul „Elena Doamna” , încă nerefăcut din suferința cauzată de moartea, în 1917, a fiicei sale, găsindu-și liniștea în scris și lecturi. Se stinge din viață la 31 octombrie 1953, lăsând posterității o operă fermecătoare. Dintre lucrările sale trebuie evidențiate traducerile din Euripide („Ifigenia în Aulida”, „Ifigenia în Taurida”), pentru care a primit Premiul „Ada­machi” al  Academiei Române, „Isprăvile lui Păcală”, lucrare distinsă cu un alt premiu al Aca­demiei Române, „Legenda ți­ganilor”, „Cântece și povești”, „Prințesa fermecată”, „Povestea lui Făt-Frumos”, „Povestea unui orfan”, „Povestea României Mari”, „Gruie al lui Novac”, „Snoave anecdote și povestiri”, „Iisus Mântuitorul”, „Zâna Florilor”, „Răz­bunarea Lenuței”.  

La acestea se adaugă o serie de lucrări cu conținut pedagogico-filosofic („Etica sau morala filosofică”, „Noțiuni de estetică”, „Foloasele învățăturii”), precum și numeroase manuale școlare pentru diferite clase, elaborate singur sau în colaborare (Abecedar, Carte de aritmetică, Carte de aritmetică și geometrie, Dezlegarea exercițiilor și problemelor cuprinse în cărțile de aritmetică și geometrie, Povă­țuitor la cărțile de aritmetică și geometrie, Carte de citire, Carte de geografie, Geografia continentelor, Geografia României  și a țărilor locuite de români, Manual de limba română). 

Aproape toate lucrările lui Petre Dulfu au cunoscut numeroase ediții, iar cele cu caracter literar a beneficiat de o elogioasă receptare din partea criticilor literari ai vre­mii.

 

Pare paradoxală, la prima vedere, asocierea lui Petre Dulfu, bine-cunoscutul povestitor ardelean – care prin versuri de un farmec şi o prospețime indenegabile l-a pro­pulsat pe istețul şi nemuritorul Păcală în conștiința publicului cititor – cu filosofia. Este, însă, astăzi în afara oricărui dubiu faptul că vocația poetică a lui Petre Dulfu (Tohat, 1856 – Bucureşti, 1953) a pre­determinat evoluția sa ulte­rioară. 

 

Petre Dulfu a înțeles contextul  - şi mai ales ingratitudinea destinului local - şi, după ce şi-a luat docto­ratul în filosofie, la Cluj, cu o teză în limba maghiară despre „Activitatea lui Vasile Alecsandri pe tărâmul literaturii române” (iunie 1881), a descins la București, unde s-a dedicat cu frenezie activității didactice şi, în paralel, celei lite­rare. Ministrul de atunci peste Culte şi Instrucțiune Publică, Vasile A. Urechia, l-a numit profesor suplinitor la Școala Normală, de unde tot acesta îl va trimite la Turnu Severin – în același an, la o școală „cu probleme”.

 

Reîntors în capitală, Petre Dulfu va începe o bogată şi glorioasă carieră didactică la Azilul „Elena Doamna”, la solicitarea lui Barbu Constantinescu, directorul de atunci al cunoscutei școli de fete, care îi va deveni şi un bun prieten. În casa acestui pedagog şi folclorist deja consacrat, Petre Dulfu a cunoscut personalitățile de frunte ale literaturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuță etc.

După ce obține cetățenia română – întrucât provenea din Austro-Ungaria -  Petre Dulfu este numit profesor definitiv atât la Școala de fete „Elena Doamna”, cât şi la Școala Normală de băieți a Socie­tății pentru învățătura poporului român.

Petre Dulfu s-a impus atât prin munca sa la catedră, în care a fost un adevărat model, cât și printr-o amplă activitate publicistică, colaborând la peste 60 de ziare și reviste. 

Nu este întâmplător faptul că pri­mele manuale scrise şi publicate de Petre Dulfu au fost circumscrise disciplinei dragi lui, filo­so­fia. Ca profesor de filosofie la Școala de fete „Elena Doamna”, el a înțeles necesitatea şi urgența unor manuale în domeniu, lucru reieșit atât din importanța pregă­tirii moral-estetice a elevilor, cât şi din insuficiența studiului doar după notițe, care implică „scrisul continuu”, ceea ce înseamnă pier­derea unui „timp prețios”, ca şi „ruinarea sănătății” elevilor.

 

În elaborarea manualului de Etică, Petre Dulfu pornește de la biblio­grafia existentă în epocă, utilizând atât volume de autori străini (Antoine Charma, Benjamin Fran­klin), cât şi de autori români (Ioan Popescu, Constantin Leonardescu, Ștefan Velovan, Ioan M. Rîureanu etc.).

Într-o scurtă Introducere, Petre Dulfu circumscrie domeniul de studiu al psihologiei (înțeleasă ca știința despre suflet), al logicii (știința despre adevăr) şi al esteticii (știința frumosului), pentru ca, în final, să definească etica sau morala drept „știința binelui”.

Partea întâi, intitulată „Despre năzuințe”, cuprinde noțiunile considerate de către autor drept „pre­gătitoare” pentru studiul moralei. Dacă peste năzuințele sau tre­buințele „sensuale” autorul trece fără a insista, cele „intelectuale” îi oferă ocazia de a distinge între dor şi dorințe, între scopuri şi mijloace etc., ca apoi să se oprească asupra voinței şi a libertății ei (liberul arbitru).

Partea a II-a este intitulată „Morala specială” şi, la rândul său, se compune din Morala individuală şi Morala socială.

Prima este „ştiinţa binelui indivi­dual” şi se ocupă cu datoriile individului faţă de corp (datoria de a munci, datoria cumpătării, a cu­rățeniei etc.) şi față de sufletul său (datoria de a-şi cultiva mintea şi inima), iar a doua – morala socială – este „știința binelui general”.

În finalul părții a doua, Petre Dulfu se referă la datoriile cetățenilor față de stat, ca să încheie cu datoriile statului față de cetățeni. Dar, înaintea prezentării respectivelor datorii, Petre Dulfu expune  - fără a o numi -  teoria contractualistă despre geneza societății politice, adică a statului.

În partea a treia, Petre Dulfu se ocupă de morala generală, abordând aspecte de ordin abstract, precum egoismul şi altruismul, virtutea şi viciile, conștiința mora­lă, responsabilitatea morală, conflictul datoriilor etc. 

Petre Dulfu nu a fost un filosof în sensul deplin al cuvântului, întrucât preocupările sale au fost preponderent pedagogice şi lite­rare. Cele două manuale elaborate pentru școlile secundare pe care le-am prezentat aici dovedesc, însă, cu suficientă claritate, atât vocația sa de pedagog, cât şi pregătirea sa indiscutabilă în domeniul filo­so­fiei. Probabil că n-a simțit nevoia să adâncească problematica mo­rală şi cea estetică, abordate doar pentru uzul didactic. Este, însă, cu siguranță, printre primii la noi care – chiar şi în forma aceasta a manua­lelor care nu implică neapărat ori­ginalitate – a fost preocupat de aceste două subdomenii ale filo­sofiei, care sunt etica şi estetica. 

 

Bun cunoscător al unor limbi străine (elina, engleza, germana și maghiara) Petre Dulfu s-a remarcat și ca un competent traducător. A început încă din facultate cu traducerea „Ifigeniei” lui Euripide, publicând „Ifigenia în Aulida” (1879) și „Ifigenia în Taurida” (1880). Era, desigur, o muncă de pionierat, de care nu a fost mulțumit și peste două decenii va relua traducerea în versuri a tragediei eline. Traducerea sa a fost apreciată și propusă spre premiere Academiei Române, în 1903. Raportorul pentru traducerea sa a fost cunoscutul lingvist și filolog, N. Quintescu, care a recomandat cu căldură pentru premiul Adamachi (de cinci mii de lei, divizibil). Mai concurau la acest premiu Jean Bart, Iosif Blaga, Ion Petrovici, Theodor Speranția și alții. Petre Dulfu a primit premiul cu 6 voturi, în unanimitate. Era premiat pentru a doua oară, după izbânda din 1894 cu „Isprăvile lui Păcală” și va lua premiul Academiei și a treia oară, cu „Foloasele învățăturii”.

Petre Dulfu a mai tradus și din limba engleză (fragmente din „Regele Lear” și „Furtuna”, de Shakespeare) și din limba germană (din Heine și Carmen Sylva).