Perspective de comentariu și interpretare

Având deci miraculosul grai pe care-l avem, să încercăm să trecem cu el și la alte perspective de comentariu și interpretare a volutelor gândirii europene.
Alături de „Categorii” și de „Ana­litice”, Tratatul „Despre interpretare” al lui Aristotel este cartea pe care se fundamentează logica gândirii europene. Primul însă care sesizează acest lucru subliniind totodată și intenția lui Aristotel cu această carte, locul pe care-l ocupă ea față de celelalte scrieri ale sale, motivul pentru care se intitulează „Despre interpretare”, autenticitatea ei, precum și diviziunea în capitole ale acestei lucrări, este Avonius din Alexandria.
Două secole mai târziu, secolul VII, în aceeași cetate apare și cel de-al doilea mare comentator al aceleiași opere, Stephanus, profesor ecumenic la curtea împăratului bizantin Heraclius. Cu totul alta este însă perspectiva din care discută el. Ca simplu gânditor sau comentator, se oprește mai întâi la aspectul ei pur logic, iar ca filosof pare deosebit de interesat de concluziile etice propriu-zise ale mecanismului rostirii. „Falsă este gândirea lui Aristotel când soco­tește că judecățile contrarii se determină prin faptul că sunt ale lucrurilor contrarii” – spune el, spe­culând (fisură prin care se vor strecura și alte moduri de gândire mai puțin aristotelice). Ca filosof, totuși – pornind de la capitolul III al cărții lui Aristotel, „problema viitorului în perspectiva logicii” – este primul care ridică problema necesităţii multiplicării realității, în fizică, logică și estetică, pentru gândirea vie; chestiune în fond care, în istoria gândirii, este de o deosebită importanță.
Dar șirul comentatorilor nu se oprește aici. În zilele noastre, comentând aceeași carte, unii des­co­peră în ea rădăcinile sterilității reflexiunii logice, simțite de cultura europeană, în chiar hotărârea acestei discipline de a fi și de a rămâne permanent o știință a siguranței. Ideea că „dacă nu poți cere logicii să fie chiar tot ce a pretins Hegel să facă din ea, i se poate cere totuși să nu împiedice orice acces la alte forme de siguranță”, ni se pare una dintre cele mai importante concluzii trase în urma lecturii acestui text. De fapt, singuri anticii au fost în stare să descrie tăria gândului, în timp ce modernii, plecând numai de la experiență, sunt și se vor vedea puși în situația de a nu mai face niciodată abstracție totală de real, sau pe plan fenomenologic, cel puțin de istorie. Contempo­ra­neității, însă, cu aceasta i se des­chide un orizont logic în care unui „da” să i se poată opune nu un „nu”, ci un alt „da”.
Or, dacă stăm și medităm la semnificația acestor idei și la importanța lor teoretică, vom vedea că nu există gimnastică mai plăcută pentru spirit decât ascensiunea pe propriile-i volute.