Personalităţi închise la Sighet

Iuliu Maniu, Sfinxul de la Bădăcin

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.

Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleul Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).

Și-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi devine președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).

Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării Naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliul Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat, prin vocea lui Iuliu Maniu, faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și, nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze la 26 martie, respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost ministru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști., care acționanu astfel într-o mai veche tradiție a fraudei electorale în România, căci guvernele liberale din perioada precomunistă au apelat și ele adesea la astfel de practici incorecte.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Constantin I. C. Brătianu

Constantin I. C. Brătianu, cunoscut sub numele Dinu Brătianu, inginer, om politic. Deşi provenea dintr-o familie cu tradiţie politică, Dinu Brătianu nu a făcut politică militantă, cariera sa fiind umbrită de personalităţile mai puternice şi dominante ale fraţilor săi. După dispariţia acestora şi a tânărului politician I. G. Duca, Dinu a fost desemnat să preia conducerea Partidului Naţional Liberal. Deşi, contrar uzanţelor politice, preşedinte al Consiliului de miniştri a fost desemnat Gheorghe Tătărescu, exponent al tinerei generaţii, Dinu Brătianu a moderat cu înţelepciune disputele dintre generaţii apărute în sânul partidului.

În perioada regimurilor autoritare, a militat alături de reprezentanţii celorlalte partide istorice pentru revenirea la democraţie, având o contribuţie majoră la „lovitura de palat” din 23 august 1944. Din acel moment, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, fapt ce a permis instaurarea la putere a Partidului Comunist. Cu toată opoziţia vehementă din partea sa şi a lui Iuliu Maniu, treptat, comuniştii au acaparat întreaga putere în stat şi au eliminat de pe scena politică toate forţele care se împotriveau noului regim. Şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul comunist de la Sighet, alături de majoritatea elitei politice din perioada interbelică.

Testamentul politic al lui Constantin (Dinu) I. C. Brătianu
Preşedinte al Partidului Naţional Liberal între anii 1933 şi 1950

"Scriu aceste rânduri cu gândul la ţara mea şi la Partidul Liberal, de care, atât familia mea, cât şi eu personal suntem atât de legaţi; şi pentru cazul când vârsta mea înaintată, şi evenimentele care se pregătesc, nu-mi vor da prilejul să mai pot da prin viu grai sfatul meu prietenesc celor care vor avea de călăuzit pe viitor destinele Partidului Naţional-Liberal.
    Am început să iau contact cu politica în casa părintească, încă de pe când eram copil, la şcoala patriotică a părintelui meu, alături de fraţii mei, Ionel şi Vintilă Brătianu. Şi am dobândit astfel cunoştinţele şi experienţa care ne-au format pe toţi pentru conducerea viitoare a partidului.
    În lunga mea carieră politică, am avut prilejul să iau parte la toate evenimentele înălţătoare care s-au desfăşurat în România, în cei de pe urmă 45 de ani. Înainte de a dispărea de pe arena politică, simt de datoria mea să vă dau cel de pe urmă sfat. Hotărârea finală se cuvine să fie luată cu chibzuinţă, potrivit tradiţiilor de totdeauna ale partidului nostru.
    România modernă este opera Partidului Naţional-Liberal.
    Prin pleiada vie a oamenilor minunaţi care au stat, necontenit, în primele rânduri ale partidului nostru, s-au putut introduce principiile democratice europene în viaţa politică a ţării noastre.
    Numai în chipul acesta a izbutit România să înainteze pe calea largă a progresului. Şi s-a făcut astfel dovada că instituţiile şi practicile adevăratei şi sincerei democraţii de tip european se potrivesc mai mult ca oricare altele cu firea, înţeleaptă şi aşezată, a poporului român.

    În cei de pe urmă cincisprezece ani, România a avut de suferit un şir de dictaturi, care au culminat cu dictatura comunistă.
În decursul acestor cincisprezece ani, Partidul Liberal a luptat necontenit ca să menţină trează conştiinţa democraţiei româneşti; şi să arate străinătăţii care sunt drepturile imprescriptibile ale României asupra provinciilor ei.
    După actul de la 23 august, a trebuit să-mi dau seama că situaţia internaţională ne va impune curând să trecem printr-o perioadă care nu va mai corespunde cu voinţa noastră liber rostită. S-a cuvenit deci să adoptăm o atitudine de rezistenţă fermă, ferindu-ne totuşi să facem sacrificii inutile.
    Am hotărât deci să păstrăm cât mai intacte forţele noastre, ca să putem aştepta momentul hotărâtor. Am convingerea că, după toate greutăţile, după tot noianul de suferinţe pe care le suportă astăzi pe nedrept neamul nostru, cu răbdare, cuminţenie şi atâtea jertfe, va suna, cândva, ceasul libertăţii. Al Libertăţii pentru care se cuvine să luptăm fără de răgaz, pretutindeni, neîncetat, oricând.
    Gândul meu se îndreaptă, acum, spre viitor, către toţi aceia care vor suferi pentru principiile înalte ale libertăţii şi ale demnităţii naţionale.
    Sunt încredinţat că rolul pe care-l va juca P.N.L. în viaţa de mâine a României va fi şi mai însemnat decât a fost în trecutul lui glorios. Programul lui este conceput pe principii sănătoase; principii care şi-au învederat, pe deplin, menirea şi rodnicia, după cum stau mărturie atâtea înfăptuiri generoase, rod al îndelungatei experienţe politice câştigate în munca rodnică de conducere a României.
    În toate domeniile se vor pune, în ziua biruinţei, probleme nespus de anevoie de rezolvat.
    În relaţiile ei cu toate ţările Europei, România are de jucat un rol de mare însemnătate. Poporul român este cel mai înaintat dintre popoarele din Răsăritul Europei, în numeroase domenii. România va avea deci iarăşi prilejul să joace un rol de frunte, în cadrul cât mai strânsei cooperări internaţionale, sub stindardul Europei unite, în toate marile probleme de ordine intelectuală, politică şi economică.
    În politica noastră internă va trebui să se chezăşuiască iarăşi libertatea individuală şi să se stimuleze iniţiativa particulară în toate domeniile. Partidul va trebui să-şi făurească un program de reforme bine chibzuit în sfera politicului, a socialului, a culturalului şi a economicului, în vederea realizării unei desăvârşite armonii sociale. Va trebui să luptăm pentru ridicarea stării ţărănimii, a muncitorimii şi a tineretului român. Aveţi datoria să luptaţi din toate puterile pentru ca la posturile de comandă să poată ajunge numai cei bine pregătiţi şi cei care şi-au păstrat, neîntinate, valorile morale.
    Pentru ca Partidul Liberal să poată înfăptui toate aceste puncte de program, pentru ca el să poată iarăşi juca rolul însemnat la care este chemat prin tradiţia şi prin realizările sale naţionale, este neapărat necesar ca membrii şi cadrele lui de conducere să fie animate de aceeaşi dragoste de ţară şi de acelaşi spirit de abnegaţie şi de disciplină care i-au călăuzit strădaniile în trecutul său glorios.
    De îndată ce ţara noastră se va bucura iarăşi de libertatea politică, membrii Partidului Liberal vor trebui să se întrunească pentru a-l alege pe acela căruia soarta îi va hărăzi sarcina să ducă la capăt munca mea.
    Şeful partidului va trebui să fie o personalitate însufleţită de patriotismul cel mai dezinteresat, de dragoste de ţară, de dragoste de partid. El va trebui să fie continuatorul marilor tradiţii ale Partidului Liberal; să aibă pregătirea intelectuală şi autoritatea morală, ca să ajungă astfel să fie respectat şi ascultat, atât în ţară cât şi peste hotare.
    I se cere să aibă ascendenţă asupra generaţiilor tinere, din rândurile cărora se vor ridica fruntaşii de mâine ai Partidului Liberal. Şi astfel se vor putea câştiga pentru ideea liberală cât mai multe şi cât mai curate valori intelectuale şi morale, elemente destoinice care să se pună în slujba ideilor liberale prin care va progresa iarăşi poporul român.

Constantin I.C. Brătianu

Constantin Titel Petrescu, liderul socialiştilor

Constantin Titel Petrescu a fost liderul Partidului Social-Democrat din România, s-a opus fuziunii cu Partidul Comunist Român. Constantin Titel Petrescu a fost ministru secretar de stat în Guvernul Constantin Sănătescu (1), în perioada 23 august 1944 - 4 noiembrie 1944.

După congresul PSD din decembrie 1945, care a hotărât fuziunea cu PCR, Constantin Titel Petrescu a înființat Partidul Social-Democrat Independent.

A fost arestat la 6 mai 1948. Condamnat la muncă silnică pe viață, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniță în temniță, supus la torturi, înfometat și distrus fizic. Anul 1955 a fost cel mai chinuitor pentru liderul social–democrat. Sleit de puteri, grav bolnav, îmbătrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morții. În această stare de nedescris a fost adus de la închisoarea din Sighet la Securitatea din București în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist „Scînteia”, drept preț al eliberării sale. Cu demnitate a refuzat să semneze textul. Drept urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări.

În noiembrie 1955, aproape în stare de inconștiență, deținutul adus iarăși la București, a cedat presiunilor și a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toți social–democrații aflați în închisori vor fi eliberați. După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu și-a petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut și TBC, stingându-se din viață la 2 septembrie 1957.

Ion Mihalache, întemeietorul Partidului Ţărănesc

Ion Mihalache, întemeietorul Partidului Ţărănesc, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc este unul din cei mai de seamă susţinători ai luptei pentru promovarea intereselor celei mai numeroase pături sociale din România.

Fiu de ţăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepţie, a înţeles din tinereţe nevoile ţăranului român, căruia i-a dedicat întreaga sa activitate, începând cu pregătirea sa profesională de învăţător, activitate apreciată şi subliniată de marele Spiru Haret.

Militant pe tărâm social în favoarea ţăranului român, Ion Mihalache a căutat şi a găsit mijloacele necesare îmbunătăţirii situaţiei materiale a acestuia. Un singur exemplu edificator demonstrează afirmaţia: a organizat obştea sătească de la Topoloveni-Argeş să producă rentabil pe suprafeţe optime, asociindu-i pe ţărani într-o cooperaţie cu rezultate notabile în plan economic şi social. La Topoloveni, ţăranii au beneficiat de şcoli superioare, de asistenţă medicală, de cămin cultural, de băi comunale şi, în general, de un standard civilizat de existenţă.

Patriot înflăcărat, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviţei, pe fronturile de la Oituz şi Mărăşeşti, fiind distins cu Ordinul "Mihai Viteazul". A organizat şi militat pentru izbânda referendumului, prin care populaţia Basarabiei a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă, iar în 1941 a îmbrăcat din nou haina militară, luptând până la Nistru pentru eliberarea fraţilor noştri basarabeni.

Statornic apărător al libertăţii democratice, el nu a abdicat de la crezul său politic de iluminat patriot şi, oponent principal al politicii de sovietizare a ţării, a plătit cu viaţa demnitatea şi patriotismul, idei care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale existenţe.

Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet, la 15 august 1951, apoi din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, unde a murit, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, la 5 februarie 1963.

Constantin Argetoianu

Constantin Argetoianu a fost prim-ministru între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939, prosper om de afaceri, director și acționar la numeroase companii. Descendent al unei vechi familii boierești din Oltenia, Argetoianu a intrat în politică în 1913 (la Partidul Conservator) și a trecut de-a lungul perioadei interbelice prin multe partide politice, deținând de mai multe ori portofoliul de ministru, în diferite guverne. A fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând și președinția Senatului între 1938 și 1939. Arestat în 1950 de regimul comunist, Argetoianu a murit în închisoarea de la Sighet. În prezent este cunoscut pentru scrierile sale memorialistice, care reprezintă un document de primă importanță asupra vieții politice din perioada interbelică.

În anul 1917 era general de brigadă și comanda Divizia 10 Infanterie, care a dus lupte grele în bătălia de la Mărășești. Pentru conducerea diviziei, gen. Cihoski a primit Ordinul Mihai Viteazul, clasa 3. Între anii 1928-1930 a fost ministrul apărării. A avansat până la gradul de general-locotenent. În 1943 a fost membru în Consiliul Suprem de Apărare Națională. În 1945 a fost arestat și deținut la închisoarea Sighet, unde a decedat.

Daniel Ciugureanu, ministru în patru guverne ale României.

Daniel Ciugureanu a fost medic de profesie. Fruntaș al Partidului Naţional Moldovenesc, a fost unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România.

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldoveneşti. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit de Consiliul de Miniștri, iar ca prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel Ciugureanu. După Unire a fost ministru fără portofoliu, reprezentând Basarabia, în patru guverne, în perioada 9 aprilie 1918 - 30 noiembrie 1919.

Arestat la 5/6 mai 1950, ar fi murit - potrivit lui C.C. Giurescu - la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foștilor demnitari spre penitenciarul Sighet. În duba care-l transporta la Sighet a suferit un atac de congestie cerebrală. A fost dus la Spitalul din Turda, unde a decedat. Securitatea l-a înregistrat ca mort la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet.

Moartea lui Daniel Ciugureanu a survenit în circumstanțe necunoscute, având în vedere faptul ca a fost unicul politician român condamnat la moarte în contumacie în anii 1920 de către Regimul Bolșevic , ulterior în 1950 fiind arestat împreună cu alți foști membri ai elitei politice din perioada interbelică. Actul de deces a fost întocmit de către securitate cu 15 zile înaintea morții sale. A fost îngropat în cimitirul comun al deținuților la Sighet. Locul unde se află cadavrul său nu este cunoscut până în prezent. Informațiile oficiale privind decesul său se dovedesc a fi un fals grosolan.

Episcopul Iuliu Hossu

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare.

Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti. În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

Istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti, fruntaş P.N.L., fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernele Sănătescu şi Rădescu.

Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat abia ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsă majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A fost eliberat la 17 septembrie 1955.

Arestat din nou, la 25 decembrie 1957, a fost anchetat sub învinuirea de "crimă de uneltire contra ordinei sociale". „Nestabilindu-se fapte justiţiabile în sarcina sa", a fost eliberat la 29 mai 1958.

Ioan Rășcanu a făcut studii militare și a parcurs toate treptele ierarhice până la cea de general. S-a distins ca strateg în luptele de la Mărăşeşti și apoi a participat la menținerea ordinii administrative în Basarabia, după unirea cu România.

Generalul-locotenent Ioan Rășcanu a fost atașat militar la Berlin (1907-1911), ofițer de legătură cu Statul Major Francez în 1916, comandant de brigadă în bătălia de la Mărășești în 1917, secretar general al Ministerului Apărării (1918-1919), primar al Bucureștiului (octombrie 1942 - august 1944).

Deși a fost ministru al Apărării doar pentru scurt timp, în guvernele care au venit la putere după Unire, conduse de Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida-Voievod și Alexandru Averescu, Ioan Rășcanu a fost arestat în 1950, ca fost demnitar interbelic și încarcerat la Sighet, unde a murit la 25 februarie 1952, la vârsta de 78 de ani.

Secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc.

A fost arestat în 1947 şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru “activitate intensă contra clasei muncitoare”. La expirarea pedepsei, în 1962, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu la Rubla, Valea Călmăţui.

După eliberare, a păstrat legăturile de partid cu foştii colegi de închisoare, fiind urmărit în permanenţă de către Securitate. În ciuda acestui fapt reuşeşte, în 1987, să înscrie, în clandestinitate, PNŢ în Internaţionala Creştin Democrată.

După 1989 este conducătorul emblematic al opoziţiei care combătea perpetuarea structurilor comuniste şi monopolizarea puterii de către fosta nomenclatură. Moartea sa, la 11 noiembrie 1995, a însemnat o imensă pierdere pentru democraţia românească.