Personalități băimărene înainte și după 1900

În numărul trecut al minunatului nostru săptămânal am prezentat o istorie ilustrată a Băii Mari. Materialul a fost redactat după o lucrare a Muzeului de Istorie și Arheologie Baia Mare, iar fotografiile fac parte din patrimoniul muzeului băimărean. Reamintim că lucrarea, realizată în cadrul unui proiect finanțat de Primăria Baia Mare, a fost coordonată de Oana Leșiu. Din echipa care a lucrat textele și fotografiile fac parte Viorel Rusu, Lucia Pop, Minerva Luca, Zamfir Șomcutean.

Mărturiile documentare din ,,O istorie ilus­trată a orașului Baia Mare. 1800-1950” sunt mai mult decât interesante și trebuie cunoscute de băimăreni deoa­rece istoria orașului este fabuloasă. În materialul din numărul trecut am prezentat mărturii despre oraș, clădiri, monumente, despre locuri ce au fost în prim-planul activității cotidiene. Am regăsit un oraș frumos, un oraș care a fost egal marilor orașe din perioada respectivă. În acest număr vom prezenta câteva din personali­tățile Băii Mari așa cum sunt ele prezentate în minunata lucrare a Muzeului de Istorie și Arheologie din Baia Mare. Facem mențiunea că Baia Mare a avut multe personalități ce trebuie prezentate băimărenilor. Vom reveni în numerele viitoare.

Dr. Schönherr A. Gyula (1864-1908)

S-a născut la 26 septembrie 1864 în orașul Baia Mare, în „casa mică” de pe strada Podul Viilor (azi, în acel loc se află un imobil care găzduiește organi­zații sindicale). Dinspre tată, Schönherr Antal, ramura băi­mă­reană a fa­miliei își are originea în localitatea Füssen din Bavaria, dinspre mamă, Ceausz Anna, are origini armene, res­pectiv relații de rudenie cu familiile Verzár și Csausz (armenii fiind colonizați în Ardeal în secolul al XVIII-lea). În Ungaria numele Schönherra devenit cunoscut datorită familiei din Baia Mare, care se bucura de un prestigiu deosebit în comunitatea locală, având în vedere şi faptul că, tatăl său, cu temeinică pregătire juridică, a fost ani la rând căpitan al oraşului, impor­tantă funcţie la vremea res­pectivă. Educaţia primită de la părinţii săi, mediul cult în care şi-a petrecut copi­lăria au imprimat trăsături definitorii caracterului său. Astfel, dorinţa de cunoaş­tere, atracţia faţă de cărţile vechi ale bunicului, de ,,vechiturile din podul casei”, curiozitatea cres­cândă generată şi dezvoltată de întâmplări adevărate sau miraculoase din trecut, au devenit cu timpul pasiuni puternice şi trainice conturându-i în viaţă o traiectorie profesională ascen­dentă.
Cursurile gimnaziale le urmează la Baia Mare, începând cu anul 1875, perioadă în care se conturează viitoarea personalitate științifică. Spre exemplu, în anul 1877 a avut primele manifestări publicistice, redactând două ziare școlare. În cursul aceluiași an, împreună cu fratele său, Sándor, a organizat o expoziție de arheo­logie în grădina „casei mari” (azi Pensiunea La Fontana, str. Cloșca, nr. 11).
„Micuțul savant”, cum era numit, a strâns și expus aici monede vechi pe care le-a găsit în Baia Mare, „rămășițe” ale vechii
biserici gotice „Sfântul Ștefan”, precum și cărți, diplome vechi, adunate din podurile caselor, „blide și oale vechi” și piese de îmbrăcăminte „purtate odinioară de bunici”.
Din anul 1884 când a fost angajat la biblioteca Muzeului Naţional de Istorie din Budapesta (al cărui director-custode va fi la un moment dat), student fiind şi la Universitate (ştiinţe juridice şi po­li­tice) îşi începe cariera ştiin­ţi­fică, având înclinaţie deosebită spre numis­matică, istorie, paleografie, heral­dică. A fost apreciat de profesorii săi de la Universitate, îndeosebi de aceia care pre­dau paleografie sau numis­matică romană, obținând, cu succes, titlul de doctor în științe juridice.
De timpuriu a militat pentru înființarea și organizarea mu­zeelor, fiind primul care a lansat ideea unui muzeu al județului Sătmar, așa cum aflăm din paginile ziarului local „NagybányaésVidéke” (1885). Studiile și articolele științifice le publica sub pseudonimul Décsényi
Gyu­la, nume împrumutat de la dealul de nord-vest al Băii Mari. A fost membru al Societății de Istorie și al Societății de Heraldică și Genea­logie, a fost colaborator asiduu la revistele acestor so­cietăți. Amintim aici revista de specialitate „Turul”(1886),în pagi­nile căreia a publicat studiul „Nagybánya a régipecsétei” (Sigi­liul vechi al orașului Baia Mare) în care autorul susține și reco­mandă ca orașul să folosească, din nou, sigiliul și blazonul vechi. Schönherr Gyula publică numeroase studii şi articole având ca obiect istoria oraşului Baia Mare, adună un material documentar şi imagistic impresionant, material care se păstrează în manuscris în fondul care-i poartă numele, din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (19 vo­lume cu manuscrise, schițe, desene, fotografii, reproduceri, însemnări).
În anul 1896 a primit de la pri­mărie sarcina de a scrie istoria orașului Baia Mare. Conform contractului cu primăria această lucrare trebuia să fie gata în anul 1900. El a considerat că materialul documentar adunat până în acel moment nu era suficient pentru o lucrare monumentală, cum se dorea să fie; documentarea a durat aproape 10 ani. Peste puțin timp, activitatea sa în folosul instituțiilor culturale, a fost încununată de succes.
Insistenţele sale în problematica înfiinţării şi apoi a descentralizării muzeeelor au dat foarte curând roade şi în oraşul Baia Mare, în anul 1904, la 19 iunie, deschi­zându-se pentru public Muzeul orăşenesc Baia Mare. Este perioa­da în care, deja cunoscutul şi re­mar­cabilul om de ştiinţă Schönherr Gyula, are nu numai o strălucită
activitate aca­demică, ci participă şi la conturarea unei legis­laţii corespunzătoare pentru ocrotirea şi clasificarea tuturor mărturiilor.
În toată această perioadă a acordat o mare importanță trecutului istoric al orașului său natal; astfel, s-a adresat frecvent, cu articole, ziarului local „Nagybá­nyaés Vi­déke”, care erau citite în cadrul familiei, fiind adevărate clipe de sărbătoare. Cititorii erau plăcut surprinși când luau cunoștință de câte un document inedit sau de o referință culturală, încă necu­noscută, din arhiva locală sau din altă parte.
A publicat și o serie de articole, tot în presa locală, cu intenția de a impulsiona dezvoltarea culturală și spirituală a comunității. Spre exemplu, în trei articole s-a ocupat de bibliotecile orașului, a făcut o scurtă prezentare a monumentelor de arhitectură din Baia Mare, articolul fiind însoțit de fotografii special comandate (1887).
Începând cu anul 1890 a desfă­șurat o consecventă activitate de cercetare arhivistică, valorificată ulterior în volume și publicații științifice, de exemplu lucrarea „Monumenta Vaticana”, editată în anul 1891, contribuția lui Schönherr Gyula constând în capitolul referitor la corespondența regelui Matia Corvin cu papii de la Roma. Aceste cercetări arhivistice au fost, în același timp, călătorii prin mai multe orașe din Italia, precum Veneția, Florența, Pisa, Neapole, Palermo, Ravena, Padova, relatate pe larg în scrisorile adresate mamei sale, publicate postum de ea, în anul 1910.
Din nefericire, în vreme ce desfă­şura astfel de nobile preocupări, îşi fac apariţia şi primele semne de boală (1903), acestea agravându-se pe măsura trecerii timpului. Cu toate acestea, a continuat să scrie şi chiar s-a ocupat îndeaproape de problemele muzeului băimărean, însă starea sa s-a agravat şi în ziua de 24 martie 1908 s-a stins din viaţă în casa părintească din Baia Mare. Oficialităţile locale i-au adus omagii prin reprezentanţii săi, iar comunitatea îl păstrează şi astăzi în memoria colectivă, cu recunoaştere şi recunoştinţă.

Alexiu Pocol (1871/1872-1935)
S-a născut în localitatea Letca, județul Sălaj în anul 1871 sau la 24 august 1872, după alte surse. A urmat cursurile Preparandiei (Școala normală de învățători) de la Blaj finalizate cu diploma de învățător, precum și Preparandia din Sighetu Marmației, obținând diploma de institutor. Bun cunos­cător de limba maghiară, în urma unui examen a devenit învățător definitiv în anul 1892. După terminarea studiilor a urmat o vreme cariera didactică fiind învățător la Școala Catolică din Baia Mare (1891-1892), ulterior a fost învă­țător la Școala primară de pe Valea Borcutului. Aici a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Maria Mureșan (1858-1926), născută Oncea (după alte alte surse Vancea, Ancea, Oancea).
Concomitent cu exercitarea func­ției de învățător, prin căsătorie dobândind o importantă avere (după unele surse chiar exploatări miniere în zona Valea Borcutului), s-a ocupat și de extracția minieră, la început ca arendaș (din 1893 mina Mișca, din 1896 mina Borzaș, din 1902 mina Lipot), iar mai apoi ca proprietar (al minelor Lipot și Mișca și, poate, Leopold).
După ce a descoperit filonul bogat în aur Alexiu Pocol a devenit repede foarte cunoscut ca unul dintre cei mai bogați oameni din zonă. În calitate de proprietar al minelor de pe Valea Borcutului s-a ocupat îndeaproape de îmbunătățirea condi­țiilor de muncă în subteran.

În anul 1904, Alexiu Pocol a construit o impunătoare reședință, cu­noscută sub numele de castelul de pe Valea Borcutului, despre care   s-au vehiculat nenumărate le­gen­de. În această locație, în anul 1964, a început organizarea unui muzeu al mineritului din regiunea Baia Mare, idee abandonată în anul următor în favoarea unei „case de copii școlari”. Alexiu Pocol a ctitorit în anul 1907 o frumoasă biserică pentru credin­cioșii români greco-catolici de pe Valea Borcutului. Aproximativ în aceeași perioadă următoare  și-a construit o casă, relativ modestă, și în Baia Mare, edificiu care în anul 1987 a fost demolat din motive de sistematizare (se afla pe actuala stradă Gheorghe Șincai, nr. 31). De timpuriu a intrat în rândul elitei locale, fiind recunoscut ca un membru marcant al acesteia și al comu­nității băimărene. Somptuoa­sa sa reședință de pe Valea Bor­cutului a avut oaspeți de seamă, care au fost impresionați de calitățile de gazdă primitoare ale lui Alexiu Pocol. Dintre cei care i-au trecut pragul amintim perso­nalități culturale și politice ale vremii, precum bi­­ne­cunoscutul epigramist și magistrat Cincinat Pavelescu (1905, 1910), prințul Leon Ghica, contele François de Roussy și contele Claude de Fountenelle, consuli ai Franței la București, marele istoric Nicolae Iorga (1906), diplomatul Take Ionescu (1906, 1921-1922), generalul Moșoiu (1922), precum și scriitorul Duiliu Zamfirescu.
A desfășurat o intensă activitate socială și culturală susținând, deseori financiar, manifestări cultu­rale desfășurate în zonă. A fost întemeietor și președinte al unor bănci locale, președinte al filialei din Baia Mare a Crucii Roșii, membru al Reuniunii Femeilor Române „Regina Maria” din Baia Mare. În jurul anilor 1900 a devenit membru activ al ASTREI și un asiduu sprijinitor moral și financiar al evenimentelor organizate de ASTRA. Prima implicare în activitățile Asociațiunii a fost în vara anului 1903, când s-a desfășurat la Baia Mare Adunarea Generală a ASTREI. Alexiu Pokol a fost atunci unul dintre organizatorii evenimentului, oaspeții de seamă fiind plimbați prin oraș cu faimoasa sa caleașcă trasă de patru cai. El a fost acela care a rostit discursul de bun venit: „E un obicei în societatea româ­nească să primim cu brațele deschise pe oaspeții noștri iubiți, să le spunem din inimă, un Bine ați venit!...”.

A desfășurat o susți­nută activitate politică, în anul 1904 fiind deja membru al Partidului Na­țional Român, iar în anul urmă­tor a participat la Conferința Națională a partidului în calitate de delegat al cercului electoral Careii Mari, atunci decizându-se adoptarea tacticii activiste și participarea la procesul electoral. Puțin mai târziu a fost ales depu­tat din partea Partidului Național Român în Parlamentul de la Budapesta (1906-1907). În timpul Marelui Război (1914-1918) s-a dedicat exploatărilor miniere pe care le deținea, dezvoltându-și afacerea. Revine în viața politică în toamna anului 1918 în contextul constituirii Consiliului Națio­nal Român Comitatens și Cer­cual Baia Mare. În ziua de 26 noiembrie 1918 la Baia Mare s-a desfășurat Adunarea electorală, ocazie cu care au fost alese cinci persoane care să reprezinte acest cerc electoral la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Printre aceștia s-a numărat și Alexiu Pocol, alături de Teofil Dragoș, Vasile Selăgean, Nicolae Barbul și Demetriu Cînța.
În perioada de după Unire a avut două mandate de senator în Parlamentul de la București (1919, 1922). A devenit membru al Partidului Național Țărănesc, fiind președinte al organizației locale până în vara anului următor, când a trecut la Partidul Național Liberal. În aceeași perioadă a fost consilier local, ulterior primar al orașului Baia Mare din 23 septembrie 1927 până în 31 decembrie 1928.
În timpul mandatului de primar a luat măsuri pentru moderni­zarea infrastructurii orașului, a acordat o atenție deosebită restructurării activităților bancare. Înaintea festivităților de încoronare a Regelui Ferdinand și a Reginiei Maria, din anul 1922, Alexiu Pocol, în timpul mandatului său de senator, a donat 3,600 kg de aur din minele sale pentru realizarea coroanei Regi­nei Maria. Ulterior Regina Maria l-a primit pe Alexiu Pocol în audiență pentru a-i mulțumi personal pentru nobilul gest făcut, iar Ionel Brătianu ar fi exprimat, la vederea acestuia, plin de admi­rație: „Măi Pocol, dacă toți ardelenii ar fi ca tine!”. Acest episod a devenit cunoscut foarte repede în Baia Mare și în România.
Alexiu Pocol s-a stins din viață la 25 martie 1935 într-un sanatoriu din Budapesta, unde își trata problemele de sănătate. Este înmormântat alături de ceilalți membri ai familiei în fața bisericii ctitorite de el pe Valea Borcutului.

Dr. Teofil Dragoş (1874-1934)
S-a născut la 24 decembrie 1874 în localitatea Hideaga, județul Satu Mare (astăzi ju­dețul Maramureș). A urmat școala primară în satul natal și școala medie în orașul Baia Mare. Studiile superioare, urmate la Budapesta și Viena, au fost finalizate în anul 1900 cu obținerea diplomei de avocat, ulterior devenind doctor în drept. Din același an a practicat avocatura în orașul Baia Mare (în edificiul de pe strada 1 Mai, nr. 8, azi Muzeul Județean de Artă, „Centrul Artistic Baia Mare”) devenind repede unul dintre cei mai apreciați membri ai Baroului Avocaților din județul Satu Mare. Într-un timp relativ scurt s-a implicat puternic în viața socială și politică a orașului.
De timpuriu a devenit membru al Partidului Naţional Român, având drept colaboratori apro­piați pe George Pop de Băsești și Vasile Lucaciu, lideri politici consacrați, nu numai în județul Satu Mare ci și în Transilvania și România.  A îndeplinit mulți ani la rând funcția de vicepreședinte al Comitetului Comitatens Săt­mar al Partidului Național Ro­mân, iar  în anul 1905 a participat la Conferința Națională a acestui partid, condus la acea vreme de George Pop de Băsești. În calitate de membru activ al ASTREI, a participat la activități care ur­măreau  emanciparea cul­turală a membrilor comu­nităților româ­nești din zonă, participând la toate manifestările organizate. În anul 1913 a înființat un Despăr­țământ al ASTREI la Baia Mare, pe care l-a și condus în calitate de președinte, având ca secretar un alt avocat remarcabil din Baia Mare, dr. Aurel Nistor. A fost deo­sebit de atent cu viața spi­rituală a co­munității din Hideaga, familia Dragoș donând acesteia terenurile pe care, ulterior, au fost construite școala, biserica, casa parohială și terenul sportiv, edificii existente și astăzi.
În preajma Marii Uniri de la Alba Iulia, a înfiinţat şi a condus, ca preşedinte, Consiliul Naţional Român din Baia Mare (12 noiembrie 1918). A avut importante funcţii în plan administrativ și politic, fiind prefect al judeţului Satu Mare şi deputat în Parlamentul României. Spre sfârșitul anului 1918 a organizat primirea entu­ziastă la Baia Mare a generalului francez Henri M. Berthelot și a armatei române, în ziua de 25 decembrie 1918–7 ianuarie 1919. În presa vremii acest moment este descris astfel: „Timpul se apropia de orele 11 seara când a sosit Coroamă Dumitru cu întreg corpul de ofițeri și mai mulți intelectuali exponenți ai cauzei românești din localitate în frunte cu Dr. Teofil Dragoș. Dr. Ajtai Nagy Gavril (primarul orașului, n.n.) salută pe comandant în numele orașului... Dl. maior îi răspunde că a venit pentru menținerea și asigurarea ordinei, misiune ce vrea să îndepli­nească împreună cu conducătorii orașului.”
În perioada interbelică, Teofil Dragoș a desfășurat o intensă activitate politică, în calitate de membru al Partidului Național Liberal, ocupând funcții eligibile sau numite. A făcut parte din cercul intim de prieteni ai lui Ionel și Vintilă Brătianu. Ca membru al PNL a organizat numeroase întruniri politice, congrese județene (1926-1934), manifestări publice electorale, având strânse relații cu I.C. Brătianu, I.G. Duca, general Traian Moșoiu, Alexandru Lapedatu etc. A avut  poziții critice față de Partidul Național Țărănesc (Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Alexandru Vaida-Voievod) și față de guvernarea, pe care o considera arbitrară, a istoricului Nicolae Iorga. A fost prefect al județului Satu Mare (31 ianuarie-30 octombrie 1922), dar și deputat (între anii 1927-1928). A fost perioada în care dr. Teofil Dragoș a devenit o prezență obișnuită în Parlament, având de partea sa susținerea electoratului sătmărean. Cu ocazia Congresului PNL Satu Mare din 7 noiembrie 1928 a fost ales în funcția de președinte al acestei organizații, pentru ca la sfârșitul anului să devină primul candidat pe lista liberală în Camera Depu­taților. La o mare consfătuire a li­beralilor  din Ardealul de nord, desfășurată la Oradea, în vara anu­lui 1929, liderii partidului au făcut aprecieri favorabile asupra activității liberalilor sătmăreni și a manierei în care Teofil Dragoș conducea partidul.
În anul 1930 a fost reales în funcția de președinte și a fost desemnat primul candidat al partidului la alegerile pentru constituirea noului Consiliului Județean (februarie 1930). În anul următor a reprezentat organizația sătmăreană la Congresul Național PNL de la Bu­­cu­­rești.
Câteva luni mai târziu (8 octombrie 1931) a avut deosebita onoare de a-l întâmpina pe I. G.Duca la Baia Mare. În anul 1933 a fost ales pentru ultima oară în Camera Deputaților, mandatul său fiind întrerupt de moartea sa.
Pe lângă preocupările sale politice a avut importante rosturi și roluri în conducerea orașului Baia Mare. Astfel, a fost președinte al Ca­merei de Industrie și Comerț, a înființat și a condus Institutul de Credit şi Economii Aurora din Baia Mare, fiind decorat pentru merite deosebite de către Carol al II-lea cu ordinul Coroana Româ­niei în rang de Cavaler. Pe plan cultural a fost proprietar-editor al editurii „Minerva Societate Ano­nimă” în perioada 1926-1934; în 1926 a înființat gazeta săptămâ­nală „Baia Mare”, ziar politic, social și economic cu o platformă bine conturată, ce viza consolidarea României Mari și lupta împotriva revizionismului și a fas­cismului. A condus acest ziar în perioada 1926-1929.
S-a stins din viață în anul 1934 (18 ianuarie) fiind înmormântat în cripta de la subsolul Bisericii din Hideaga, comuna Satulung, unde odihnește și fratele său Augustin (1862-1948). Lăcașul a fost construit după incendiul din anul 1928 cu sprijinul financiar al familiei Dragoș.

Profesor dr. Aurel I. Coza (1892-1978)
S-a născut în localitatea Pribilești, la 17 septembrie 1892, într-o fa­milie cu opt copii. A urmat școala primară de stat din Lăpușel și Șomcuta Mare, iar cursurile liceale la Oradea, Baia Mare și Beiuș, susținând bacalaureatul în anul 1910. După studii teologice la Oradea și la Gherla, în perioada 1914-1918 a urmat cursurile Uni­versității din Budapesta, studiind limba latină și istoria. După absolvire și după înfăptuirea Unirii, a fost evaluat la pedagogie și limba latină de o comisie prezidată de Onisifor Ghibu.
A trecut cu succes de această exa­minare, Aurel Coza fiind numit profesor la Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, făcând parte din prima generaţie de profesori a primului liceu românesc din oraş, înfiinţat în anul 1919. Iată cum își amintea Profesorul acele începuturi, într-o cuvântare ținută în data de 20 decembrie 1969, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului liceului: „… la 15 august 1919 am fost numit, la cerere, cel dintâi ca profesor la acest liceu, primind și sarcina de a face pe secretarul școlii, funcție ce pe atunci i se încredința unuia dintre profesori, pentru a-l ajuta pe director în munca lui administrativă și peda­gogică. Am avut nevoie de trei luni să organizăm acest mic local, atunci de școală primară, ca să corespundă, vremelnic măcar, ne­cesităților unui liceu… . Greu­tățile, lipsurile au fost înlăturate treptat prin sforțările conducerii de stat, prin munca fără răgaz, plină de suflet a profesorilor, care și-au dăruit din plin eforturile pentru înarmarea tinerilor cu tot ce gândirea umană a făurit mai de preț până atunci și – de ce să nu recunoaștem – prin elanul impresionant ce-i stăpânea pe elevi, prin munca și comportarea lor în școală și afară.”
La insistenţele Inspectoratului muzeelor din Transilvania care solicita „angajarea unei persoane cu calificare superioară în ştiinţele istoriei şi a limbii române, Primăria oraşului Baia Mare îl designează (desemnează, n.n.) pe postul de custode pe Aurel Coza, prestigiosul profesor de istorie de la Liceul „Gheorghe Şincai”. În această ca­litate, cu multă conştiinciozitate şi pasiune, Aurel Coza reorganizează muzeul în anul 1924 şi îl deschide publicului. S-a ocupat de îmbogă­ţirea colecţiilor, ordonându-le, inventariindu-le în limba română, conform noilor cerinţe.

În noiembrie 1926, profesorul Coza s-a transferat la Carei, fiind numit director la Liceul „Vasile Lucaciu”, calitate în care a reorganizat şcoala, a înfiinţat o secţie nouă, cu predare în limba germană pentru şvabii din zonă și a construit un internat foarte bine înzestrat pentru 120 de elevi. S-a ocupat de însemnele funerare – impresionante prin realizare şi mesaj – de la mormântul (cavoul) părintelui Vasile Lucaciu şi al soţiei sale Paulina, adăpostit de Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor, ctitoria din Şişeşti a marelui tribun. În această perioadă de timp a desfăşurat o intensă  activitate profesională şi culturală.
A fost membru în Comisia Monumentelor Istorice, manifestând un interes deosebit pentru arta bise­ricească din secolul XVII, a condus în calitate de preşedinte timp de 10 ani Despărţământul ASTRA, a fost „raportorul ASTREI Centrale în chestiunea colonizărilor de pe graniţă, face în această direcţie un studiu temeinic pentru reorganizarea coloniştilor şi pentru a-i salva din ghearele boalelor ce-i secerau cu nemiluita…”.
A fost redactor al publicaţiei astriste „Graiul neamului” şi a organizat numeroase manifestări cul­tu­rale şi conferinţe pe teme istorice în diferite localităţi transilvane. Din anul 1938, în contextul reorganizării administrative a României, Aurel Coza a fost numit Inspector al Învăţă­mântului Secundar din ţinutul Someş. Nu s-a refugiat după Dictatul din 30 august 1940, din contră, a protestat la Ministerul ungar al educației împotriva transferului profesorilor români la şcoli din centrul Ungariei. Pentru acest fapt a fost condamnat patru luni la muncă silnică (1941-1942), după care a continuat activitatea de dascăl la Şcoala normală din Gherla.
În anul 1944, după Eliberare, profesorul Aurel Coza a fost împuternicit de către Prefectura Judeţului Cluj cu „conducerea şi organizarea Serviciului Învăţă­mântului secundar şi primar pentru Ardealul de Nord”, având sarcina de a „pune în aplicare în timpul cel mai scurt acest serviciu în cadrele legilor şi ordo­nanţelor primite”. O misiune deloc uşoară în condiţiile în care, din 12 noiembrie 1944, adminis­trația românească din Transilvania de Nord a fost înlocuită cu una militară sovietică, profesorul Coza făcând apel la conștiința și „la datoria sfântă a fiecăruia care ţine la copiii noştri, care nu pot suferi şi care nu pot pierde nici o zi de lucru. Accentuăm că mun­ca şi viaţa normală trebuie să se pună în aplicare căci aşa cer interesele Neamului, a patriei noastre şi a Armatelor luptă­toare.” În acea perioadă, Aurel Coza s-a stabilit împreună cu familia în oraşul Cluj, implicându-se în procesul de refacere a învăţământului românesc, în „reînvierea ASTREI”, dar și în activitatea de cercetare istorică, unele studii fiind publicate în reviste de specialitate, altele netrecând proba cenzurii co­muniste.
În anul 1952, la 16 august, profesorul Coza, care avea deja 60 de ani, a cunoscut avatarurile regimului concentraționar, fiind arestat și condamnat la 36 de luni închisoare. Vinile sale erau majore pentru regimul antiromânesc de atunci: Aurel Coza fu­sese membru al Partidului Na­țional Țărănesc și era de religie greco-catolică. Partidul fu­sese scos în afara legii în 1947, iar cultul, un an mai târziu. Închis la Gherla, a fost eliberat după un an (la 10 august 1953) și s-a stabilit la Vatra Dornei, având domiciliul „ales” (forțat, practic) în această localitate. Ulterior, a reușit să revină la Cluj, de unde venea destul de des la Baia Mare, oraș de care îl legau atâtea amintiri, participând la mai multe mani­festări prilejuite de sărbătorirea zilei de 1 Decembrie. A trecut la cele veşnice în anul 1978, la Cluj-Napoca, unde își doarme somnul de veci.
În primăvara anului 2006, ins­ti­tuția muzeală băimăreană (Secția Istorie) a fost beneficiara unei consistente donaţii din partea nepoatei profesorului, doamna Maria Agata Coza. Colecția de documente cuprinde, în principal, studii, în manuscris și dactilografiate, ciorne ale cuvântărilor susținute cu ocazia zilei de 1 Decembrie în diferite localități, corespondență de familie, fotografii. Printre manuscrise, cele mai multe cu conținut istoric, dactilografiate, care constituie cea mai mare parte a fondului donat, se numără şi o lucrare al cărei conținut se referă la evenimentele care au precedat Unirea Transilvaniei cu România. Este vorba des­pre momentul istoric al citirii Declarației de autodeterminare a națiunii române în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, în ziua de 5/18 octombrie 1918. Student fiind, Aurel Coza a asistat la prezen­tarea declarației politice fun­da­mentale, de exprimare a in­­de­­­pen­denței națiunii române și a dorinței acesteia de secesiune față de Ungaria. Interesant este că, în anul re­dactării acelui studiu, respectiv 1968, profesorul Aurel Coza era singurul martor în viaţă din România care fusese prezent la acel moment istoric.

Biografiile prezentate mai sus, ale unor personalități a căror viață și activitate se reflectă în fondurile memoriale ale muzeului, comple­tează în mod fericit un segment din istoria orașului, de peste 50 de ani, perioadă frământată, dar cu o mare bogăție evenimențială.