Periplu expozițional. Atelierul artistului Ion Alin Gheorghiu din cadrul Muzeului de Artă Constanța

Clădirea care găzduiește muzeul de artă are în primul rând un privilegiu, pe cel al luminii. Luminatoare din tavan lasă să pătrundă în interior o lumină satinată ce nu dă reflexe pe suprafața tablourilor. O lapidară trecere în revistă a câtorva nume de artiști ce constituie tezaurul național al artei românești cu creații de referință stăruie în următoarele repere ale artei românești: Constantin Stahi, George Dem. Mirea, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu (care se bucură de o generoasă sală în întregime, tablourile având ramele originale), Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Ipolit Strâmbu, Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser, Dimitrie Gheață, Ion Țuculescu, Lucian Grigorescu etc. (voi reveni asupra colecției de artă românească în viitoare articole).

Lumina te însoțește la tot pasul, întrucât instalația electrică este gândită cu senzori de mișcare. În spațiile generoase sunt expuse lucrări de sculptură care întregesc colecția prin nume sonore ale artei românești. De asemenea, întâlnim numeroase creații din porțelan de Sevres precum și emailuri persane și porțelanuri chinezești ce au fost expuse la vila Nufărul din Neptun (reședința de vară a lui Nicolae Ceaușescu). Foarte important că în sala alocată pictorului Lucian Grigorescu (născut în Medgidia în anul 1894 și decedat în 1965 la București) este expusă în mijloc o vitrină impresio­nantă cu obiecte ce au aparținut atelierului pictorului: truse de culori, pensule, palete, caiete de schițe, șevalet de plein-air, dar și un album de artă al pictorului francezi Eduard Manet, însemnând pentru pictor o carte de taină!

Dar ce este cu adevărat remarcabil este spațiul acordat la etajul doi, în două săli, pictorului Ion Alin Gheorghiu care încearcă să reproducă pe cât este posibil atelierul pe care acesta l-a deținut în București, în Pangratti, până în anul 2001. Ion Alin Gheorghiu s-a născut în anul 1929, la București și a decedat în anul 2001. A fost pictor și sculptor, iar în anul 1999 a fost ales Membru Titular al Academiei Române. Absolvent în 1954 la clasa profesorului pictor Camil Ressu, dar fără lucrare de licență întrucât tema aleasă „Creangă și Eminescu la Iași” a fost respinsă, considerată națio­nalistă și formalistă în perioada realismului socialist. Respins la expozițiile oficiale, devenind membru în conducerea U.A.P, mai târziu, a fost invitat să-și între­gească statutul profesional prin susținerea exame­nului de diplomă, refuzând de fiecare dată acest lucru cu un statut de frondă. Până în anul 1958 prestează diferite munci ocazionale, descarcă cartofi în gara Obor, pontator, nu are atelier, iar actul de creație și-l desfășoară cum poate, pe unde poate, dar lucrează cu acribie și expune până în 1958 la aproape toate expozițiile importante din țară. A avut o laborioasă activitate profesională, participând cu lucrări de pictură în selecții expoziționale din țară și străinătate : Helsinki, Berlin, Paris, Veneția, Tokyo, Londra, Geneva, Praga, Budapesta, Pekin, Atena, Damasc , Bagdad, Sofia etc.

Creația sa artistică a fost apreciată de nume­roasele premii obținute, naționale și inter­naționale, medalii și distincții. În anul 2001 a fost nominalizat pentru „Premiul de Exce­lență în Cultura Românească” fiind decorat cu „Steaua României în Grad de Ofițer”.
Pentru că atelierul din Pangratti, aparținând Uniunii Artiștilor Plastici din România a trebuit să fie eliberat după decesul artistului, la insistențele celor „care veneau din urmă” și solicitau ocuparea imediată a acestui spațiu, soția artistului Anamaria Smigelschi, a fost pusă în situația de a da foc lucrărilor, desenelor, sculpturilor și obiectelor care îi încununau și îi întregeau atmosfera de creație a artistului.

Am vizitat acest atelier pe vremea când eram student și am plecat cu o stare de reverie la multitudinea obiectelor ce dezvoltau universul creației artistului, pornind de la cochilii, melci marini de diferite forme, plante și frunze expresive uscate, atârnând în mănunchiuri, crenguțe și ramuri, flori nepieritoare, știuleți de porumb, păstăi uscate de roșcove, icoane pe sticlă țărănești, obiecte de cult, precum și oale și căni din ceramică, obiecte din lemn din gospodăriile țărănești, rafturi și polițe de tot felul etc. I-am vizitat atelierul și după, când nu mai trăia, fiind preluat de pictorul C.B., care l-a reamenajat „drăguț și reușit” (numai macrameurile mai lipseau) ce nu mai avea nimic din misterul și poezia de altădată a spațiului. Pictorul în acest cadru a dezvoltat două direcții în pictură „Grădină Suspendată”, iar în sculptură, forme spațiale sub titlul generic „Himere”, un îndrăzneț salt în spațiu, ce „nu împlinesc numai ideea fundamentală a formelor picturale ci trăiesc cu o forță monumentală neobișnuită”. Am descoperit mai târziu în expozițiile personale și colective ale domniei sale un registru tematic unitar realizat cu formule plastice inedite, virtuoase și spontane, bazate pe un desen expresiv, precum și o picturalitate de excepție ale suprafețelor colorate de glasiuri și frotiuri de culoare, cum nu prea întâlneai atunci, în anii ’80 prin expozițiile colective și de grup din țară. Prin dorința și înțelegerea doamnei prof. Univ. Dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă din Constanța, donația însumând 35 de creații de pictură și sculptură, precum și o serie de obiecte și ansamble din atelier și-au găsit un spațiu benefic în cele două săli de expunere permanentă ale muzeului constănțean. Astfel că, donația Anamaria Smigelschi cu o parte din lucrările pictorului dăinuie de aproape 20 de ani și stau mărturie asupra sensibilității și talentului unui artist cu o necruțătoare disciplină a lucrului zilnic care mărturisea: „inspirația, dacă există, trebuie să te găsească la șevalet cu pensula în mână” și care în tinerețe spunea: „că dacă la sfârșitul vieții nu ești pe deplin împlinit, vinovați sunt cei ce au talent și nu-l cultivă”.

Reține de asemenea atenția o poezie reprodusă dintr-un caiet de schițe, alături de numeroase schițe colorate ce descrie atelierul și o zi din viața lui. Spre finalul vieții artistul definea pictura astfel:

„Pictura seamănă cu deșertul
Când ai ajuns în sfârșit, la capătul dunei de nisip și crezi că s-a terminat, de acolo de sus,
Vezi sute de dune mai departe
Și iar cobori și iarăși urci, până când, într-o zi, nu mai ai apă.”