PELERINAJ CULTURAL ÎN AUSTRIA, LA BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ „POGORÂREA SFÂNTULUI DUH și SF. ȘTEFAN CEL MARE“ din VIENA Călătorie în lumea aranjată

 După o porție de umilință la vama din Petea, mașina aleargă pe autostrada nordică din Ungaria spre Budapesta. Mirosul reavăn al pădurilor, căprioara ascunsă în desișurile ei ne însoțesc când pe o parte, când pe alta a șoselei care urcă lin spre cetatea așezată pe ambele maluri ale Dunării, supranumită și regina acesteia. Orașul a ajuns la apogeul său cultural în timpul lui Matei Corvin (1458-1490), când este fondată biblioteca Corvina ce adăpostea 50.000 de cărți din toată Europa.

Trecem de  câteva ori pe po­durile cu Lanțuri, Arpad, Elisabeta și Margareta, dar privirea ne stă mereu ațintită pe clădirea Palatului
Parlamentului. Construcția podului cu lanțuri a fost finalizată cu fondurile negustorului aro­mân Gheorghe Sima „Parlamentul Ungariei este o clădire im­pre­sionantă pe care  nici un călător nu o poate trece cu vederea. Silueta sa impozantă se oglindește cu grație în apele fluviului. Clădirea de factură neogotică a fost construită între anii 1885- 1904. În constituția ei are elemente baroce și de Renaștere târzie. Palatul deține o cupolă unde s-au folosit 40 de kilograme de aur de 24 de karate”.
După acest popas făcut în Budapesta, ne amintim că ținta călă­toriei noastre este Viena. Un  pelerinaj cultural organizat de către Ioan Godja, președintele Centrului Cultural româno-austriac. Gazda întâlnirii noastre este preotul Emanoil Nuțu de la Catedrala ortodoxă „Sfântul Ștefan cel Mare” din Viena.
La plecarea din capitala Ungariei, ne mai reține atenția le­genda Podului cu Lanțuri, când un copil a descoperit că leii de pe pod nu au limbă, iar arhitectul s-a sinucis, aruncându-se în valu­rile Dunării.
Călătoria noastră continuă pe malul drept al Dunării și, după 40 de kilometri, ajungem în orășelul Visegrad supranumit Cetatea Înaltă. Peisajul este în­cân­tător: pe o parte Dunărea, pe cealaltă străduțele care se pierd în pădure. Și, în sfârșit, cetatea care domină și te atrage ca un magnet. Aici a fost închis timp de 12 ani domnitorul Vlad Țepeș în anul 1462 de către regele Ma­tei Corvin, în urma unei scrisori falsificate de către sașii din Transilvania la Cisnădie, lângă Sibiu.
Plouă destul de tare și se lasă întunericul. Din cetate ne mai spune o legendă că servitoarea reginei Elisabeta a furat coroana Ungariei (era  în anul 1440). Furtul coroanei ne face să ne ima­ginăm că aceasta se rostogolește în fața farurilor mașinii și se va opri în poarta catedralei din Esztergon. Aici s-a născut fondatorul statului maghiar, regele Ștefan I, cel care a ridicat orașul la rangul de scaun arhiepiscopal. Basilica este o construcție impre­sionantă în stil clasic ce are înălțimea de 100 de metri. În timpul ocupației turcilor, basilica a fost folosită ca moschee. După refacerea ei, în această catedrală a dirijat personal Ferenc Liszt com­poziția sa celebră Missa Solemnis. După ce veți urca cele 400 de trepte până la cupolă, veți putea vedea vârfurile munților Tatra.
Și după acest popas aproape nocturn, ajungem la Tatabanya. La început, un sat neînsemnat, așezarea fiind ocupată în secolul al XVI-lea de către turci, iar două secole mai târziu se dezvoltă ca o colonie mi­nieră, în special mine de cărbune.
Pe muntele din apropiere, este sculptată pasărea mitică Turul, care, conform legendei, i-a condus pe unguri în Bazinul Carpatic. Vulturul are, prin întinderea aripilor, 15 metri și reprezintă statuia cea mai mare a unei păsări din Europa. Aici se află și un muzeu în aer liber pentru  minerit. Și, după un prânz mineresc servit aici, poți să pleci mai departe (dacă nu ai ajuns noaptea în localitate).
Și, în sfârșit, ajungem în Gyor, cel mai important oraș până la granița cu Austria. Locul unde a cântat Cocoșul de fier, după cum zic le­gendele. Și nu departe de oraș, pe înălțimea unui alt munte, se află mănăstirea benedictină Pannonholma, unde trăiesc 40 de călugări care pregătesc celebrele vinuri ale abației, diferite tipuri de siropuri, ei fiind recunoscuți în Europa după siropul de lavandă. Mănăstirea adă­postește și o bibliotecă amin­tind de atmosfera romanului Nu­mele Trandafirului al lui Umberto Eco.
E ora opt seara și am ajuns în localitatea de frontieră Nickelsdorf. Trecem prin trei sate mici și ne oprim în parcarea hotelului Marc Aurel (după numele împăratului roman Marcus Aurelius). De ce aici, când mai sunt patruzeci de kilometri până la Viena. Aici ne-a rezervat cameră prietenul meu din Austria, Costel Danciu. Atât de mult s-a apropiat de țara aranjată, că și-a completat în biografie și numele de Harry. În teritoriul castrumului roman Petronell- Carnuntum, Harry și-a construit o casă pe un colț de basilică romană. Sufletul i-a rămas acasă, iar viața și-o ghidează după psalmul 23: „Domnul este păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic. El mă face să mă întind pe pășuni verzi, El mă conduce la ape odihnitoare, îmi înviorează sufletul și mă că­lău­zește pe cărări drepte.... Chiar dacă ar fi să umblu prin Valea umbrei morții, nu mă tem de rău, căci el este cu mine. Tu întinzi masa în fața dușmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și cupa mea este atât de plină”.
Pe acolo trecea drumul chihlimbarului, aici a scris Marc Aureliu meditațiile, pe aici s-a plimbat, aici au fost două școli de gladiatori și o arenă cu 12.000 de locuri pentru spectatori. Carnuntum și-a început existența în  anul 40 d. Hr. și s-a stins în jurul anului 400. Aici a fost cantonată legiunea a cincisprezecea. Pe o suprafață de zece km pătrați se întindea un oraș cu 50.000 de locuitori. Aici erau băile și locuința împăratului.

Harry ne-a purtat peste tot. Am ajuns și  la Poarta păgânilor, am poposit pe malul Dunării, am văzut vaporașul care mergea spre Bratislava (20 km până acolo). Hotelul are trei stele și este accesibil pentru mai multe categorii de călători. Dacă avea șapte stele, ar fi destinat numai vipurilor. Harry ne-a invitat la masă. Aici am înțeles psalmul 23 (nu vei duce lipsă de nimic). Ne-a arătat cetatea romană Carnuntum: El mă face să mă întind pe pășuni verzi, El mă conduce la ape odihnitoare.
Am parcurs și pajiștile verzi, am admirat și apa odihnitoare. Chiar am umblat prin valea umbrei morții, acolo unde aveau loc lup­tele de gladiatori. Această călătorie inițiatică ne-a fost intitulată: Intrare în Roma cea mică. „De la străbunicul meu (Catilius Severus n.n.) am preluat faptul de a nu frecventa școli publice și de a avea profesori buni acasă.... de la mama respectul pentru zei și generozitatea, faptul de a mă abține să nu săvârșesc răul, modelul de viață cumpătat, cu mult diferit de stilul de viață al celor bogați... de la marele retor roman Cornelius Franto faptul de a cunoaște ce fel de lucruri sunt invidia, viclenia și ipocrizia pentru că cei numiți de noi politicieni sunt oarecum lipsiți de suflet”.
Cu această minunată lecție învă­țată de la Marcus Aurelius aveam să intrăm în Viena în ziua de 23 octombrie într-un pelerinaj cultural organizat și coordonat de prie­tenul meu Ion Godja, directorul RTV Unirea a românilor de pretutindeni, iar gazda primitoare fiind parohul ortodox Emanoil Nuțu de la Catedrala „Sf. Ștefan cel Mare” din Viena care a arătat interes pentru această întâlnire și este preocupat ca tinerii românilor stabiliți în Austria să nu uite limba maternă.

La începutul manifestării, Zenovia Zamfir și-a prezentat echipa vâl­ceană care a susținut un minirecital de cântec, poezie și pricesne. Poeta Adriana Weiner din Lugoj a susți­nut un recital de poezie religioasă. Apoi a venit rândul nostru să aducem odă Maramu­reșului și să-l  facem cunoscut în Viena. Scriitorul Lazăr Năsui a vorbit despre omenie, despre poezia populară, despre orânduiala spirituală pe care o mai are și astăzi țăranul din Maramureș.
În discursul meu despre Eminescu și Avram Iancu la Viena, am fost susținut de vocea caldă de cântecul în recital la chitară de Florica Mihali și Harry Danciu. Este vorba de foc și cenușă, cântă Florica, și emoția studenților români prezenți în sală crește: Bună seara, dragii mei! Mă gândesc la ceea ce spunea poetul Nichita Stănescu, că la vârsta de nouă ani l-a văzut pe Calea Victoriei pe Tudor Arghezi, care la rândul său, la aceeași vârstă, tot pe Calea Victoriei, l-a privit în ochi pe Mihai Eminescu.
Pentru că mă aflu la Viena și vă privesc în ochi pe voi cei ce zilnic treceți spre Universitate pe străzile pe unde a trecut odinioară poetul, am bucuria și fericirea că m-am întâlnit cu Eminescu. Însă, aveți grijă, domnule Godja: într-un oraș în care zilnic pe străzi te poți întâlni cu imaginea lui Eminescu nu ai voie să faci decât întâlniri culturale de înaltă ținută, mai degrabă geniale. Manifestările culturale în numele poetului trebuie menținute în flacăra lui, când prin frigul acesta vienez se plimba Eminescu împreună cu prietenii săi Ștefaneli și Slavici și se oprea la câte un vin bun și la masa lor se auzeau cântece din Ardeal și din Maramureș.
Și mai vreau să vă spun că anul acesta se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui Avram Iancu. Se știe, atât istoricii cât și oamenii de rând, că la refuzul de a primi decorația împă­ratului, Iancu a primit ultimatumul de a părăsi teritoriul Vienei în 24 de ore. Nu puteam să nu ajung și la Viena să spăl rușinea lui Iancu. Am editat o carte pentru tânăra generație. Pe lângă studiul meu care arată legăturile maramure­șe­nilor cu marele revoluționar, este publicată și prima biografie a eroului semnată de Iosif Șterca Șuluțiu.
Înainte de ajunge aici, am fost prin douăzeci de localități din țară și m-am întâlnit cu vreo 5000 de tineri cărora le-am spus: Avram Iancu a dorit binele patriei sale și a neamului său. Nu a vrut nimic pentru el, ci totul pentru țară. Politicienii de azi nu doresc nimic pentru țară, ci totul pentru ei. De aceea este necesară o lecție de patriotism susținută cu imaginea cristică a istoriei românilor oferită de Avram Iancu.
Te mai rog, domnule Godja, să duci o carte și să o așezi pe mormântul împăratului, pentru că eu mâine voi pleca spre casă și, ca în cartea lui Marc Aurelius, timpul curge neiertător către veșnicie, călătoria noastră în cetatea antică Vindobona (la început a celților, mai pe urmă cucerită de romani) s-a apropiat de sfârșit. Am călă­torit într-o lume aranjată, unde oamenii își tund copacii și de trei ori pe zi numai să arate bine coroana către șosea. Mașinile în servisul lui Cristi Contra stau aranjate și așteaptă să fie reparate de către echipe tinere formate din mecanici români. Grădinile, casele, câmpurile munții și apele sunt ordonate după  linii aproape perfecte. Și aerul pe care îl respiri are ordinea lui. Dacă a trecut ora nouă, rămâi flămând toată ziua și nu mai primești micul dejun. Trebuie să te adaptezi legilor acestei lumi aranjate până în cele mai mici detalii. Eu m-am întors acasă, dimineața am auzit cocoșii cântând, azi-noapte au lătrat câinii. Aștept să mă duc peste Gutâi să mă întâlnesc cu țăranii de acolo și să le spun că am fost în țara unde student a fost Mihai Eminescu și împărăteasă Maria Terezia. Aici, la poalele munților Carpați, nu peste mult timp va mirosi a cozonac și a rășină de brad, a tămâie. Iar de departe s-or mai auzi colin­zile în dezordinea lor polifonică.