Pe drumul amintirilor

Ioan Țiplea

În bogata și strălucita galerie a dascălilor din Ieud, comună care – illo tempore – se mândrea cu cei mai mulți intelectuali din fostul Maramureș, alături de învățătorul Petru Bilțiu Dăncuș, „dascălul arhetipal”, așa cum inspirat l-a „botezat” istoricul Ilie Gherheș - care-i din Petrova - de preotul-profesor Grigore Balea, de Anuța David și Gheorghe Covaci ori de învățătoarea Irina Dunca, la loc de cinste se află și învățătoarea Ioana Ofrim.

La fel ca dăscălița Aurelia Rusu, din Bontăienii actualului Mara­mu­reș, pe care Octavian Goga o evocă într-una din poeziile sale, „… grijind copiii altor mame…”, învățătoarea din Ieud și-a risipit generos zestrea spirituală, pe care a primit-o prin grația divină și a dobândit-o prin truda proprie, luminând mințile coconilor din sat, cultivând dragostea de carte,  cinstirea datinilor, a straielor și a graiului, moștenite de la strămoși, reamintindu-le neîntrerupt învăță­cei­lor că noi „Am fost s’om si”, așa cum a ținut să accentueze printr-un tablou emblematic pictorul Traian Bilțiu Dăncuș, feciorul dascălului cu același nume.
De o bună bucată de vreme, Ioana Ofrim este pensionară. Asta înseamnă că a devenit... bătrână!
Biologic și cronologic vorbind, așa o fi, însă sufletește și spiritual lucrurile par să stea taman pe dos! Că acesta-i adevărul o demonstrea­ză, printre altele, și poeziile sale. De curând, dăscălița-pensionară a publicat în regie proprie o plachetă de versuri intitulată Pe drumul amin­tirilor.

În cele douăzeci și una de poezii adunate între coperțile acestui mic volum sunt izbutit zugrăvite, plastic și emoțional, atât locuri din acest sat fabulos și legendar (Plai natal, Satul meu, Câmp cu flori, Biserica străbună), cât și întâmplări trecute prin filtrul memoriei emoțional-afective.
Citind aceste poezii, ca ieudean dezrădăcinat, strămutat voluntar din sat la oraș, am avut imensa și surprinzătoarea bucurie să-mi retrăiesc, aș spune aievea, copilăria și tinerețea care, după cum spune un cântec, „Uite, Doamne, cum
s-au dus! ”;când, „... pe la Sânzâiene, când câmpu-i colț de rai”, călcam desculț prin iarba scăldată de rouă...; când, la arat, împreună cu tata, scoteam din traistă și „…din ștergar merindea sănătoasă,..., /Bucata de slănină și brânza frământată/ Cu două cepe mari, luate din grădină./ E hrana cea de saț, ce ține pân la cină…”(La arat); când vara, “.../La umbra unei tufe se odihnesc cosașii/.../și strâng pologul cu spor, după odihnă…”; când toamna“... Plantele-n lumina soarelui zâmbesc/ Și-aduc prinos celor ce muncesc...”și „când iarna, pe Padeșori pe DealulMorii un.../ Șirag de săniuțe la vale alergau/ Și glasuri de copii văzduhuri lungi străbat/ Și plini de promoroacă, în zborul lor cădeau,/ Amestecați cu iarna, pe dâmb, lângă un hat...”(La săniuș).
Citind aceste poezii, mă gândesc că erudiții și exigenții noștri poeți ori exegeți și critici literari post­moderni ar putea bombăni că asemenea versuri sunt de inspirație sămănătorist-coșbuciană și că ele sunt anacronice și perimate. Poate că e așa, însă, câtă vreme ele izbutesc să-l emoționeze pe cititor, înseamnă că nu pot fi simple... mâzgăleli. Căci, așa cum susține venerabilul critic Alex Ștefănescu în cartea Cum te poți rata ca scriitor, „Dacă emoție nu e, poezie nu e!”. Este eventual maculatură, cu pretenții de...poezie postmodernă.