Patinoarul copilăriei!

M-am săturat de iarna asta! De frig, de zăpadă, de gheaţă şi de tot inconfortul pe care îl presupune anotimpul preferat al copiilor. Aşa era, cel puţin, pe vremea copilăriei mele. Am crescut într-un oraş de munte, în care iarna ţinea din noiembrie până în aprilie.
Zăpada era până la genunchi, iar trotuarele erau acoperite de gheaţă. După ce veneam de la şcoală, după teme, ieşeam afară cu ceilalţi copii. La patinaj sau săniuş. Am iubit patinele! Erau nişte patine care se prindeau de bocanci cu nişte chei ce se strângeau, prin înşurubare, de talpa bocancului. Te puneai pe patinele grele şi piciorul începea să îţi joace în bocancii la fel de grei. Era ca un fel de tremur. Dar, am învăţat să patinez! Singur! Pe străzi, pe trotuare, cu ceilalţi copii. La un moment dat, ai mei mi-au cumpărat nişte patine speciale. Cele prinse pe bocanci din fabrică. Aşa, ca la patinatorii profesionişti. Nu prea se găseau, iar în cartier era doar unul sau doi care aveau astfel de patine. Ghetele urcau peste gleznă, se strângeau pe picior şi aveam stabilitate incredibilă. Aşa am devenit un mic patinator. Umblam cu patinele pe stradă de parcă nu aveam nimic în picioare. Era un exerciţiu foarte bun.

Lângă blocul în care am stat erau o pantă, acum aş spune o diferenţă de nivel mare, o pantă de vreo 50 de metri ce se termina cu şase trepte ale unei scări ce ducea pe stradă. Ne urcam în vârful pantei şi de acolo plecam spre scări. Ideea era să sărim scările şi să mergem în continuare pe strada ce mergea în jos. Era un singur băiat ce putea face acest salt fără să cadă. Cu un curaj specific vârstei, mă aruncam pe panta destul de abruptă pentru a sări şi a-mi menţine echilibrul. Vreo doi ani de încercări m-au dus spre succes.
Într-o iarnă frumoasă pentru acele vremuri, în care sigur iarna nu era ca vara, am reuşit să îmi menţin echilibrul, să nu cad. A fost incredibil. Eram al doilea din cartier ce făcea cascadoria! Nu mai eram invidios pe băiatul care, de altfel, patina foarte bine. El ştia să facă şi figuri de-ale patinatorilor profesionişti, întoarceri, piruete, fandări şi multe altele. Aveam un patinoar făcut pe terenul de sport de la şcoală. Un teren din zgură pe care şcoala îl stropea cu furtunul, cu ajutorul unui meseriaş, până avea un strat gros de gheaţă. Un patinoar perfect, bun, la care intram pe bază de bilet. Făcea şcoala bani buni dintr-o chestie simplă.

Acum… Aici, nimeni nu are astfel de idei în cazul unei ierni friguroase ca asta de acum.