PASTORALA ORTODOXĂ

† JUSTINIAN CHIRA,
ARHIEPISCOP AL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci,este acelaşi” (Evr. 13,8)

„Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan” (In. 1,6). Acesta a fost Profetul sau Îngerul despre care glasul Domnului, prin proorocul Maleahi, zice: “Iată, Eu am trimis pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (Mal. 3, 1).

El a venit când a hotărât Dumnezeu şi a început a învăţa poporul, zicând: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Lc 3,4). Iar când Domnul S-a arătat la Iordan, unde profetul Ioan vorbea poporului şi boteza, acesta văzându-L pe Iisus şi recunoscându-L că El este Hristos, L-a arătat lumii zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, continuând să spună marele profet: «Acesta este despre care eu am zis: După mine vine un bărbat, care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-l ştiam, dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El - zice profetul mai departe - şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 29-34).

Aceasta este mărturia lui Ioan Botezătorul, care a fost Înaintemergătorul Domnului, Profetul prevestit de Scripturi şi recunoscut de tot norodul lui Israil (Mt. 14, 5). El, după cum ne spune Scriptura, a mărturisit că Iisus este „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (In. 1, 34), că Iisus este Hristos.

Din cuvintele lui Ioan lumea a înţeles că Iisus Nazarineanul, Fiul Mariei, este Cel ce „va zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3, 15) şi prin care se vor binecuvânta „toate neamurile pământului” (Fac. 12,3), a înţeles că Iisus este „Împăciuitorul căruia i se vor supune popoarele” (Fac.49,10), că El este Proorocul despre care Moise zice: „Pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18, 15), a înţeles că Iisus este Cel Căruia David îi zice Unsul Domnului (Ps. 2, 2), iar Isaia Îl numeşte Emanuel, ceea ce înseamnă Dumnezeu este cu noi, Care S-a născut din Fecioară (Is. 7,14); Înger de Mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie... (Is. 9, 5); „Cel care a luat asupra Lui durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Is. 53, 4).

Lumea a înţeles că Iisus este Cel pe care Ieremia Îl numeşte: „Odraslă dreaptă” (Is. 23, 5); Iezechil îi dă numele de „Păstor” (Iez. 34, 23), iar Daniel cel de „Sfântul Sfinţilor”, (Dan. 9, 24). Miheia prooroceşte că El este Stăpânul ce se va naşte în Betleem, dar are obârşie “dintru început din zilele veşniciei” (Mih. 5, 1; Zah. 9, 9).

Toate Scripturile întăresc ceea ce a mărturisit Ioan în faţa tuturor acelora ce se aflau în Iordan, că Iisus este Hristos, dar mărturia lui atât de curată nu a fost ascultată nici de arhierei, nici de cărturari şi nici de fariseii din Ierusalim.

Ioan, aşa cum prevestiseră profeţii, a venit ca o mărturie vie să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el în Lumină (In. 1, 7-8). Dar, „iudeii din Ierusalim, preoţii şi leviţii şi trimişii acestora, care erau dintre farisei”(In. 1, 19) nu au primit mărturia lui loan şi nu au crezut în Lumină.

Ioan a fost Profetul mult aşteptat, numit atât de sugestiv de fiii lui Israel şi Eliahu, care a mărturisit că Iisus este Hristos, că Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu, iar „Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In. 1,7-9). Aceasta a fost mărturia lui Ioan, iar cei ce nu au primit această mărturie au pierdut pe Mesia. Pentru ei Mesia nu a venit şi nici nu va mai veni niciodată. Pe lângă aceştia a trecut Lumina, dar ei nu au primit-o, pentru că nu I-au recunoscut faţa, fiindcă nu semăna cu faţa pe care o aşteptau ei.

„Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11)

Mesia nu a venit aşa cum se aşteptau cărturarii şi fariseii, Mesia nu a venit aşa cum a dorit Ana, Caiafa şi toţi ceilalţi fruntaşi ai poporului din Ierusalim; înzestrat cu slavă şi putere multă, asemenea unui împărat, ca să-i ajute pe ei să domnească peste toată lumea, peste toate neamurile pământului, aşa după cum, interpretând greşit cuvintele profeţilor, îşi formaseră credinţa despre Mesia conducătorii poporului lui Israel.

Iisus Hristos n-a venit nici înarmat, nici bogat. El n-a venit nici ca un mare reformator sau luptător, aşa cum veniseră mulţi înaintea Lui, ci El a venit „blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29), „şezând pe asină şi pe mânz” (Mt. 25, 5), aşa cum au prevestit proorocii (Zah. 9,9). El a venit nu cum au dorit sau cum au voit cărturarii sau fariseii din Ierusalim, ci El a venit cum a hotărât Dumnezeu şi când a hotărât Dumnezeu, nu când au voit sau unde au dorit aceştia.

El a venit pentru îndreptarea tuturor, pentru mântuirea tuturor, pentru luminarea tuturor, pentru eliberarea tuturor din robia păcatului şi a morţii, pentru egalitatea şi dreptatea tuturor, pentru fericirea tuturor, pentru instaurarea în lume a unei păci universale, nu impusă cu forţa din afară, cum era Pax Romana, care era pacea mormântului, pacea celor ce au fost reduşi cu forţa la tăcere. Nu aceasta este pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos este o pace adevărată, ce se va stabili definitiv pe pământ şi în suflete numai atunci când porunca Sa va fi îndeplinită în mod real: porunca iubirii generale.

Pacea lui Hristos se va stabili deplin pe pământ numai atunci când dreptatea şi libertatea vor domni în lume, atunci când lupul om nu-şi va arăta colţii mielului om, numai atunci când nu va mai fi exploatat omul de către om.

De două mii de ani, aproape, Iisus Hristos lucrează în lume, aşa cum Dumnezeu lucrează în univers din eternitate, după cum singur a spus: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez” (In. 5,17). El nu se grăbeşte, dar nici nu întârzie, El este veşnic treaz, nu-L tulbură nimic. Toate le lucrează pentru îndeplinirea planului Său. Aşa cum evoluează totul în Univers, fără să se observe prea mult, fără şocuri şi zguduiri, tot aşa şi pe pământ lucrarea lui Hristos merge înainte, se desfăşoară permanent, fără să facă salturi spectaculoase, zguduitoare, ci firesc, normal, aşa cum lucrează întotdeauna Dumnezeu.

De două mii de ani s-au făcut paşi uriaşi, iar aceştia se datorează şi apariţiei creştinismului, a împărăţiei lui Dumnezeu în lume.

Nimeni, niciodată, nu va putea îndeajuns aprecia ce s-a făcut sau care sunt realizările şi transformările survenite în viaţa noastră pământească prin naşterea şi prin venirea în lume a lui Mesia. Aceste realizări, aceste transformări sunt fundamentale, atât pe plan economic şi cultural, cât şi, îndeosebi, pe plan moral şi spiritual.

În lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, totul s-a înnoit. Toate s-au transformat, toate au întinerit, toate s-au transfigurat, omul însuşi, în structura lui intimă, a primit o nouă înfăţişare. Nu numai cei ce, într-un fel sau altul, fac parte dintre acei ce au primit învăţătura lui Hristos, nu numai cei ce cred în Iisus Hristos, ci şi ceilalţi, toată lumea a devenit o „lume nouă”. Chiar gândirea socială a omului s-a schimbat fundamental. Concepţia despre viaţă a omului, a individului, a devenit în această eră mai firească mai umană, mai naturală. Omul a ieşit din starea în care se afla înainte de naşterea lui Hristos, când se credea că fiinţa lui este rod al întâmplării, subordonat hazardului, unor zeităţi sau unor forţe naturale oculte, care independent de voinţa omului, îi domină viaţa. După întruparea lui Hristos, omul a intrat într-un nou dialog cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Capacitatea de suveran, fiul lui Adam, şi-o pierduse prin păcat. El căzuse sub stăpânirea instinctelor lui, a unor porniri animalice. Ajunsese chiar să-şi facă dumnezei din pasiunile sale sau chiar din alte forţe naturale care, în starea primitivă în care se afla omul înainte de Hristos, îl dominau, îl copleşeau, îl ţineau într-o stare permanentă de frică, de umilinţă, de teroare. Din această stare de sclav, omul nu se putea elibera singur. Iar ca să ajungă la starea de suveran era imposibil, cu atât mai puţin ca să ajungă la starea de Fiu al lui Dumnezeu. Trebuia o Putere, o Lumină, o intervenţie deosebită din afară, care să-1 elibereze din starea în care căzuse, să-1 scoată din starea de rob în care se afla şi să-1 readucă la starea pe care o avea la început. Cu gândire de fiinţă liberă, cu voinţă liberă, cu dorinţa pe care o are un om liber în viaţa lui interioară şi exterioară. Această putere şi lumină au primit-o fiii lui Adam prin Iisus Hristos.

Şi înainte de Hristos au venit mulţi şi luminaţi bărbaţi şi după El au venit de asemenea multe şi mari personalităţi, oameni cu puteri şi cu intenţii măreţe şi frumoase, dar toţi cei ce au venit numai cu puteri şi cu planuri omeneşti nu au putut face transformări morale aşa cum a adus creştinismul.

Mai mult, nici unul din aceşti bărbaţi ai lumii nu-şi închipuiau că prin moartea lor vor contribui la fericirea omenirii sau la triumful operei lor, ci dimpotrivă, toţi considerau moartea lor o dramă, o tragedie, înfricoşătoare pentru ei, ca şi pentru lucrarea lor. Spre deosebire de aceştia, Iisus Hristos, dându-Şi viaţa, n-a fost chinuit de nici o umbră de regret, nici nu a privit moartea Lui drept o tragedie, ci dimpotrivă, a considerat că moartea Lui este viaţa noastră. Pentru că la El, întruparea Sa nu a avut ca scop numai viaţa aceasta, ci şi viaţa veşnică. Viaţa pământeană, care este doar un crâmpei, un infim crâmpei din eternitate, oricât ar face-o omul de frumoasă, această viaţă nu satisface total pe nimeni, pe nici un om.

El, omul, vrea totul sau nimic. Dacă el rămâne, dacă este lăsat să-şi contemple viaţa, realizările, creaţia, în perspectiva dispariţiei lui, în perspectiva morţii, este cea mai nefericită fiinţă. Cu cât este mai frumoasă viaţa, dacă nu-l mântuieşte pe om de frica morţii, cu atât durerea, nefericirea, neliniştea lui devin mai profunde, mai permanente, mai dureroase, mai sumbre, mai amare. Aceasta nu se simte azi, nu s-a simţit nici ieri şi nu se va simţi cu toată severitatea niciodată în viaţa omului, pentru că şi ieri şi azi şi întotdeauna, omul poartă în firea sa un sâmbure de speranţă, de încredere, de credinţă, că mormântul nu-i încheie total şi pentru totdeauna fiinţa. De aceea, în temeiul credinţei lui în viaţa veşnică, a ridicat piramide şi temple, gorgane şi monumente pe morminte. Nici cel mai emancipat om de azi nu admite că după moarte trupul său să fie abandonat ca trupul unui animal, ci atât pentru el, cât şi pentru alţii, pentru toţi cei pe care îi iubeşte, omul vrea un mormânt luminos, vrea un semn oricât de modest, vrea un recviem sau un sunet de trâmbiţă care să înalţe un strigat deosebit în univers, dovadă a întreruperii existenţei sale pe acest pământ şi a intrării lui în eternitate.

Iisus Hristos, pe lângă cuvântul sau învăţătura pe care a adus-o şi a pus-o ca să fie un temei nepieritor pentru viaţa de pe pământ, ne-a dăruit, pe lângă viaţa Sa, şi moartea Sa, considerând că aceasta are tot atâta importanţă pentru mântuirea lumii, ca şi întruparea Sa, ca şi viaţa Sa. A făcut cu durere această jertfă, pentru că, pe lângă Dumnezeu adevărat, era şi om deplin.

Despărţirea Sa de viaţă a făcut-o cu o durere infinit mai mare decât un om obişnuit pentru că la El legăturile dintre trup, suflet şi viaţă au fost mai profunde decât la orice om ce s-a născut pe pământ. A vărsat sudori de sânge când S-a apropiat de pragul morţii, pentru că El era însăşi Viaţa, iar El, care era Viaţa, a trebuit să bea paharul morţii pentru mântuirea lumii. Pentru aceasta şi pentru infinit mai multe motive decât acestea, a primit moartea nu cu regret, cu durere, dar cu bucurie. Pentru că ştia că prin rana Lui, prin moartea Lui, noi toţi ne-am vindecat de frica morţii (Is. 5, 3, 5).

Şi-a dat viaţa fără nici o umbră de regret, pentru că ştia că prin moartea Sa viaţa se va reabilita în toate drepturile şi opera Lui va triumfa.

De pe lemnul Crucii, în clipele de jertfă supremă, când Hristos se despărţea de lume, în clipele acelea în care ucenicii erau risipiţi, iar cuvintele Sale, testamentul Său, nu era încă scris decât în câteva inimi omeneşti, când prietenii stăteau nedumeriţi, stăpâniţi de un val greu de neîncredere, iar neprietenii, pentru că nu-L cunoşteau şi nu ştiau nimic din taina vieţii Lui, urlau în delir, zicând: „pe alţii a putut să-i vindece, iar pe Sine nu poate.

Coboară-Se de pe cruce acum ca să credem Într-însul” (Mt. 27, 42), în aceste momente, când ucigaşii Lui jubilau considerând că s-a terminat cu Dânsul, în aceste clipe, în care chiar şi Cerul se întunecase şi Tatăl de la Care venise îşi întorsese faţa de la Dânsul, în aceste clipe, când era înconjurat de un înspăimântător pustiu şi se părea că El era singur, urât de toţi, părăsit de toţi, dispreţuit de toţi, iar în faţă se deschidea tot mai larg prăpastia morţii, Iisus Hristos nu Se îndoia de importanţa jertfei şi a morţii Sale, nici nu-Şi dădea duhul stăpânit de regrete omeneşti, aşa cum şi l-au dat absolut toţi marii binefăcători ai omenirii pentru că Iisus Hristos era mai presus de toţi şi ştia că moartea Lui constituie mântuirea lumii. Pentru că El ştia că moartea Lui este încununarea, înflorirea, bucuria şi întărirea lucrării Sale, a operei Sale.

De acolo, de pe vârful Golgotei, El nu vede pieirea şi pustiirea lucrării Lui prin moartea Sa, ci dimpotrivă, El, de acolo, de pe lemnul Crucii, de pe vârful Golgotei, privea peste timp şi spaţiu şi contempla înflorirea lucrării Sale, eternizarea operei Sale, prin oameni modeşti şi cu slăbiciuni, dar care cunoşteau - nu pe temeiul înţelepciunii şi puterii lor, ci pe temeiul puterii pe care o are în sine învăţătura lui Hristos - că lucrarea Domnului se va realiza cât vor fi oameni pe pământ, învăţătura lui Hristos va rămâne far, mijloc şi scop al vieţii religioase, al vieţii spirituale din lume. Marele Său suflet de om şi de Dumnezeu în clipa morţii era nespus de împăcat, pentru că El ştia că a dat şi a lăsat lumii o împărăţie în interiorul căreia celelalte împărăţii şi stăpâniri din lume, fără ca împărăţia Lui să le stingherească, îşi vor putea desfăşura viaţa, ca într-o sferă luminoasă, după normele pe care oamenii le vor găsi mai bune şi mai potrivite cu timpul, cu locul, cu oamenii. Indiferent de concepţia lor, oamenii, trăind în cercul lor, prin Cuvântul Său vor fi apăraţi de elementele nocive, care degradau viaţa omenească înainte de întruparea Lui.

Acum, învăţătura Lui, la fel cum pătura de ozon ocroteşte viaţa de pe pământ împotriva radiaţiilor ucigătoare ce vin din adâncul cosmosului, tot aşa şi lumina Evangheliei Sale va apăra de acum înainte pe oameni de stările în care îi aruncase păcatul strămoşesc şi unde zăcuserăm mii de ani înainte de venirea Sa pe pământ.

Aceasta însenina şi încununa cu o rază de lumină şi de bucurie fruntea Omului Iisus Hristos, ce-şi dădea duhul în mâinile Tatălui Său pe crucea de pe Golgota.

De la înălţimea la care se afla Iisus Hristos pe vârful Golgotei, cât de neînsemnat părea urletul gloatelor inconştiente de la picioarele Crucii, ce mărunte planurile şi afacerile arhiereilor, fariseilor şi cărturarilor, ce îndepărtate brutalităţile soldaţilor. Toate acestea erau lucruri omeneşti care, pentru cei ce le făceau, aveau o justificare, aveau o importanţă, dar pentru viaţă, pentru istorie, pentru eternitate, pentru omenirea întreagă, ele erau inexistente. Pe toate le va copleşi timpul cu lumina lui. Mântuitorul ştia că atunci când fiii lui Adam vor deveni liberi de prejudecăţi, vor aprecia singuri ceea ce El a făcut, a vorbit şi ceea ce El a contemplat acum, de aici de pe Golgota, înainte cu câteva clipe de a închide ochii.

Ca om, opera Lui de aici de pe pământ era încheiată o dată cu jertfa, cu moartea Lui şi de aceea a strigat „Săvârşitu-s-a” (In. 19, 30), dar moartea Domnului a fost încununată cu lumină şi pentru că Cel ce murise pe cruce ştia că a treia zi va învia - atunci va veni ziua cea mare, Ziua a opta, Ziua învierii, şi o dată cu aceasta va începe o nouă viaţă, în lumina căreia se va desfăşura de acum înainte viaţa tuturor oamenilor. Nu în moarte, ci în viaţă, nu în întuneric, ci în lumină, nu în spaimă, ci în triumf se va finaliza de acum înainte lupta tuturor oamenilor.

În speranţa întemeiată pe certitudinea învierii lui Iisus Hristos îşi vor construi de acum înainte viaţa fiii lui Adam. Pe această piatră fundamentală a învierii de obşte, garantată de învierea Domnului, îşi vor întemeia fiii lui Adam o cultură nouă, o civilizaţie adevărată, civilizaţia spiritului. Nu cum au fost civilizaţiile primitive, care miroseau a mormânt, a pământ, a pustiu, a scrum, a humă, a păcat, ci o civilizaţie şi o cultură în care se va urmări desăvârşirea vieţii şi din punct de vedere moral şi spiritual, nu numai din punct de vedere material, aşa cum se urmărea în civilizaţiile şi culturile antice.

De pe Golgota, Iisus Hristos privea un lung şir de bărbaţi, femei şi copii care gândeau ca oamenii, vorbeau ca oamenii, se purtau ca oamenii, pentru că prin moartea şi învierea Sa deveniseră oameni, aşa cum ar fi fost toţi fiii lui Adam, dacă Adam nu ar fi călcat porunca lui Dumnezeu. Închinătorii lui Hristos deveniseră luminaţi de o lumină interioară, dumnezeiască, necreată, care era lumina Harului lui Dumnezeu, revărsată în lume cu puterea Sfântului Duh, prin moartea şi învierea Sa. Prin această lumină, prin lumina harului, tuturor celor ce „cred în numele Lui, Hristos le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu” (In. 1, 12).

Aceste uriaşe şi fundamentale realizări şi transformări pe care trebuia să le îndeplinească pe pământ Fiul lui Dumnezeu - Mesia, nu se puteau subordona unor interese mărunte, individuale, interese care serveau doar unor clase, unor popoare, neglijând în acest fel interesele întregii seminţii a lui Adam.

El, Mesia, a venit să servească viaţa, nu numai dintr-un timp sau dintr-un loc, ci din toate timpurile şi din toate locurile, până la sfârşitul veacurilor.

Iată pentru ce Mesia n-a fost primit nici de farisei, nici de cărturari, pentru că El n-a venit aşa cum s-au aşteptat aceştia, şi nici nu Şi-a subordonat lucrarea unui grup de bătrâni din Ierusalim, ci El a venit ca să-i mântuiască pe toţi, şi pe iudei şi pe păgâni deopotrivă, şi pe luminoşii fii ai lui Israel şi pe cei dintre neamuri, după cum, în mod deosebit, ne spune Sfântul Apostol Pavel într-un cuvânt prea puţin luat în seamă până acum şi de evrei, şi de creştini (Rom. XI, 1-36).

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca pe toţi fiii lui Adam să-i mântuiască şi să-i facă fii ai zilei (I Tes. 5, 5), fii ai luminii (In. 12, 36; Ef. 5, 8), fii ai Păcii, fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12).

„… Acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In. 20,31)