Pastorala Nașterii Domnului

† I U S T I N,
Prin milostivirea şi harul lui Dumnezeu,
Episcop ortodox român al Maramureșului şi Sătmarului
 

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din sfânta Episcopie a Maramureșului şi Sătmarului
Har, bucurie şi pace de la Părintele Ceresc,
iar de la noi părintească binecuvântare
și îmbrățișare întru Hristos Domnul și Mântuitorul nostru!
 

„Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământullui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”
(Matei 2, 20).
 

Iubiți părinți, slujitori ai Sfintelor Altare din Maramureș și Sătmar,
Iubiți credincioși,

„Sosit-a Praznicul iară
De care ne bucurăm,
Căci Iisus din Cer coboară
 Să Se nască-n Betleem”
(colind românesc)

…Așa glăsuiește colindul străbun de peste 2000 de ani, făcându-ne părtași la bucuria pe care a trăit-o umanitatea prin darul iubirii Tatălui Ceresc, Cel Care ne-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos, „să Se nască și să crească/ Să ne mântuiască”.
Cerul și pământul s-au umplut de slava Celui neîncăput, revărsând din preaplinul cel neîmpuținat al iubirii Sale veșnice „har peste har”, iar pacea coborâtă din Cer ca legământ al lui Dumnezeu cu omenirea a fost cântată de solii cerești – îngerii, coborâți la păstorii din Betleem în noaptea adâncă, dă­ruindu-le acelora primul colind venit din cer: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire!” (Luca 2, 14).
În vremea aceea, care era „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), când Dumnezeu a hotărât să trimită în lume pe Fiul Său, era multă suferință pe pământ. Omenirea era pe marginea prăpastiei, negăsind nicio posibilitate de a se salva, iar neamurile toate și poporul ales erau sub stăpânirea unor conducători nemiloși și cruzi, lipsiți de dragoste față de supușii lor și fără nicio empatie sau milă față de lipsurile și suferința oamenilor.
Cunoaștem din Evanghelii că, după ce „S-a Născut Iisus, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, magii de la Răsărit au venit în Ierusalim întrebând: «Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut?»” (Matei 2, 1-2). La auzirea acestei vești aduse de către magi, Irod, regele crud și viclean, după întâlnirea cu magii și consultarea învă­ță­torilor de lege, pornește un adevărat genocid în cetatea Betleemului, poruncind soldaților să ucidă pe toți pruncii „de doi ani și mai mici, după timpul pe care îl aflaseră de la magi” (Matei 2, 16).
Iubiți fii duhovnicești,

Pogorârea lui Dumnezeu pe pământ, prin nașterea Fiului Său, Iisus Hristos, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a fost o mare taină: „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Tropar închinat Maicii Domnului), pe care Dumnezeu a descoperit-o la foarte puține persoane cu inimă curată și bună. Fecioara Maria, cea cu viață curată și sfântă, „curată ca lumina soarelui și plină de har”, a fost prima căreia îngerul Gavriil i-a descoperit Taina Întrupării, în chilia din Nazaretul Galileei, atunci când ea se afla în genunchi în rugăciune, așa cum o reprezintă iconografii în unele icoane.
Altă persoană căreia îngerul i-a descoperit în vis taina a fost bătrânul și Dreptul Iosif, cel care se logodise cu Fecioara Maria, pe care a luat-o în casa lui spre a-i purta de grijă, așa cum l-a rugat mama Maicii Domnului, Dreapta Ana, înainte de a pleca la Domnul, deoarece ea și Ioachim erau bătrâni, după cum ne relatează Tradiția Sfântă a Bisericii.
Astfel, când bătrânul Iosif a văzut-o pe Fecioara Maria însărcinată s-a tulburat în sine. „Iosif s-a tulburat uitându-se la tine, cea neamestecată cu nunta, gândind că ești furată de nuntă, tu, ceea ce ești fără de prihană. Iar când a cunoscut prin înger că zămislirea este de la Duhul Sfânt, a zis: Aliluia!” (Condacul al 4-lea din Acatistul Bunei Vestiri), a luat-o în casa lui, purtându-i de grijă și asumându-și calitatea de tată adoptiv, pentru ca taina să pară realitate în ochii oamenilor, iar nașterea de la Duhul Sfânt ca fiind după legile firii.
Fecioarei Maria și bătrânului Iosif, care cunoșteau Taina, s-au adăugat, tot prin revelație de Sus, păstorii cei curați cu inima, care i-au adus roadele turmei lor și I s-au închinat ca unui Împărat. Înțeleg, apoi, taina vestită de îngeri și magii de la Răsărit, cititori în semnele cerului, care așteptau și ei acest eveniment unic din istoria omenirii. Aceasta se vede din întrebarea pe care i-au pus-o lui Irod: „Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui?” (Matei 2, 2).
Și ei I s-au închinat și, recunoscându-L ca Dumnezeu și Împărat, I-au adus daruri de mare preț: aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Arhiereu veșnic și smirnă ca Unuia Care va bea paharul morții pe cruce pentru întreaga omenire.
Irod și cetatea Ierusalimului s-au tulburat cu tulburare mare și au pornit să-L ucidă pe Cel Ce a dat viață oamenilor, pe Dătătorul vieții și Viața vieții noastre.
    
Binecredincioși creștini,

Când Dumnezeu-Tatăl a hotărât să-Și trimită Fiul în lume, a știut dinainte, ca Cel Ce toate le cunoaște înainte de a se fi întâmplat, că omenirea, poporul ales, Îl va primi cu ostilitate, din cauza influenței conducătorilor politico-religioși, care țineau la privilegiile lor și care se credeau conducătorii poporului pe viață.
Planul lui Dumnezeu era făcut în detaliu. Acest lucru se vede din vestea și îndemnul pe care îl transmite prin îngerul Gavriil în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).
Iată cât de întunecată și ingrată era omenirea! La Nașterea Fiului lui Dumnezeu în lume nu i-a oferit un loc la casa de oaspeți, după cum ne relatează Evanghelistul Luca și ne învață colindul românesc: „Viflaime, Viflaime/ Cum de n-ai primit în tine/ Pe Fecioara Maria/ Să nască pe Mesia?” (colind românesc). Și ca dramă, a Nașterii pe pământ și înnomenirii, pentru a ne aduce omenia și bucuria, Fiul lui Dumnezeu trebuie să plece în pribegie în Egipt.
Sigur că, teologic și simbolic, pribegia lui Iisus în brațele Fecioarei Maria, așezată pe asin, cu bătrânul și Dreptul Iosif, care era garantul siguranței lor, întărit fiind de Dumnezeu și asistat de înger, este în legătură cu ducerea în robia egip­teană a poporului ales și eliberarea din acea robie prin intervenție divină. De aceea, Evanghelistul Matei face referire la profeția din Cartea Psalmilor, atunci când zice: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2, 15).
Sfintele Evanghelii nu ne relatează nimic despre cât a stat Familia Sfântă în Egipt, unde și cum a petrecut. Sfântul Evanghelist Matei se rezumă doar la a face cunoscut că tot Dumnezeu a intervenit prin purtarea Sa de grijă, trimițând îngerul care, după moartea lui Irod, S-a arătat în vis lui Iosif, poruncindu-i să se întoarcă în pământul lui Israel, deci în patria sa, căci au murit cei ce căutau viața Pruncului. Și, venind, au locuit în cetatea Nazaret (Provincia Galileea – Nordul Țării Sfinte), ca să se împlinească Scriptura: „Și venind a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23).
Numele originii Sale va fi scris de Pilat, din îndemnul lui Dumnezeu, pe tăblița așezată deasupra capului Mântuitorului pe cruce: „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor”.
Așa a început Golgota mântuirii neamului omenesc de către Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Naștere minunată, în chip suprafiresc de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, iar apoi totul a fost cât se poate de real și firesc, ca tot ce-i omenesc: creștere, osteneală prin munca mâinilor în atelierul bătrânului Iosif, viață comunitară normală printre rudenii în Nazaret, verișori apro­piați și locuitori anonimi, cărora nu li se dă numele. Totul era, sau trebuia să pară, neieșit din normalitate și firesc până la botez și începerea propovăduirii Evangheliei Împă­răției Cerurilor, când va porni cel mai lung și greu pelerinaj prin Țara Sfântă și, uneori, chiar și dincolo de hotarele lui Israel, spre a salva vieți, oameni, suflete, spre a mângâia, ierta, ajuta, iubi și mântui pe oameni fără deosebire, ca „Păstorul Cel bun Care își pune sufletul pentru oile Sale” (In. 10, 11).

Iubiți părinți, păstori de suflete,
Preaiubiți credincioși,

Pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi pe pământ și părăsirea „slavei pe care a avut-o la Tatăl mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5) simbolizează tainic plecarea omului din casa Tatălui Ceresc, din sânul iubirii divine și din slava pe care a avut-o în rai înainte de cădere, în lumea suferinței, a rătăcirii, a înstrăinării și pribegiei fără de margini și fără întoarcere.
Dacă Dumnezeu nu ar fi hotărât, în atotștiința și iubirea Lui veșnică, să oprească această rătăcire și pribegie, omenirea nu ar mai fi găsit niciodată puterea să se întoarcă cu fața spre Tatăl și nici lumina care să-i lumineze calea către casă, unde este lumina, pacea și iubirea Preasfin­tei Treimi.
Niciodată omenirea nu va putea să-I întoarcă lui Dumnezeu darul mare al iubirii pe care ni l-a făcut prin trimiterea Fiului în lume, „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Nici nu așteaptă Dumnezeu ca omul, omenirea, să-I răspundă simetric la iubirea și jertfa Lui. Este cu neputință!
Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la om și oameni, de la fiecare dintre noi și de la întreaga omenire, este să nu risipească cu nechibzuință darurile pe care ni le-a dăruit și să nu irosească timpul vieții în lucruri mărunte, materiale și trecătoare, ci să dea timpului petrecerii în trup și în lumea aceasta văzută un sens existențial, să se întoarcă din călătoria morții întunecate și absurde pe drumul vieții, pe calea spre lumina care duce în patria cerească, în veșnicia cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu îngerii și sfinții care au bătătorit această cale de întoarcere acasă la Tatăl, de 2000 de ani, și care ne îndeamnă: „Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16).

Dragi maramureșeni și sătmăreni,
Dragi români și creștini pe care viața v-a dus pribegi prin lume,

Dacă Adam și Eva au rămas cu dorul paradisului pierdut după plecarea lor din Rai, însemnează că în inima lor s-a deschis o rană care, de la ei, a trecut la toți fiii lui Adam și ai Evei, la toți urmașii lor și la întreaga omenire. Rana nu a putut fi vindecată până ce Fiul lui Dumnezeu a venit în lume și, pogorându-Se la iadul unde sălășluiau sufletele tuturor oamenilor în întuneric, le-a întins mâinile, i-a luat de mână și
i-a dus din nou la Dumnezeu-Tatăl, în sânul lui Avraam, în casa iubirii veșnice a Părintelui Ceresc, Care așteaptă cu durere iubitoare întoarcerea fiilor rătăciți.
Este o dramă orice despărțire de Raiul în care am văzut lumina acestei lumi – de ființa cea mai dragă, MAMA, al cărei sân, în care ne-a purtat, a fost primul nostru rai pământesc, ale cărei brațe care ne-au legănat și pe care ne-a așezat, ca o regină vieții, pe un tron împărătesc pe fiecare dintre noi, precum Maica Domnului cu Pruncul în icoană, de casa în care tatăl era „Pater familias”, stâlpul și susținătorul norma­lității vieții, libertății și demnității creștine și românești, de satul cu biserica străbună unde am devenit fii ai lui Dumnezeu, după har, prin sfântul botez și care, pentru fiecare dintre noi, a fost raiul copilăriei noastre, unde am trăit sărbătorile noastre sfinte, Crăciunul cu colinde, Paștile cu lumina Învierii lui Hristos și toate celelalte sărbători, care sunt pietre și cărămizi la zidirea și devenirea noastră în viață, pe care o trăim ca miracol și dar al lui Dumnezeu.
Marele Rege Mihai I al României, cu statură de apostol al Neamului și cu viață de mărturisitor al lui Hristos, a spus atât de inspirat: „Ceea ce suntem este darul dat de Dumnezeu nouă. Ceea ce devenim este darul nostru către Dumnezeu”. Cât adevăr în această cugetare! A gândit și a vorbit ca un creștin adevărat și ca un slujitor mare al lui Dumnezeu.
A avut, acest rege unic, o credință puternică în Dumnezeu și o iubire unică față de mama lui, regina Elena, care l-a crescut în Credință, în biserică, în Liturghie și Euharis­tie, în genunchi, în rugăciune.
De aceea a și mărturisit că Sfânta Scriptură a fost Cartea lui de căpătâi, iar pedagogul vieții lui a fost Mama – adică Regina Mamă Elena, care i-a fost icoană de iubire față de popor, de Dumnezeu și de Biserică, i-a fost înger păzitor în pribegia lui de peste 50 de ani, timp în care a continuat să-și iubească țara și poporul și să se roage și să mărturisească despre Biserica lui. A avut bucuria să trăiască încă 25 de ani de libertate cu poporul său, iubitul neam românesc.
Pribegia este o rană care lasă urme adânci în inimă și care nu se pot vindeca decât revenind în rai, în raiul nașterii noastre, raiul copilăriei, între cei cu care ai crescut și ai trăit, în satul în care ai văzut primul răsărit de soare, ca un miracol al vieții și universului, unde ai văzut câmpul înflorit și ale cărui flori
le-ai cules într-un buchet unic spre a i le dărui mamei, însoțite de un zâmbet îngeresc, sau a le așeza la icoană, la Altar ori la Crucea de la căpătâiul celor dragi.
Aici, în satul și neamul tău, ai trăit cele mai luminoase, sfinte și mari bucurii, care nu pot fi șterse din memorie și din inimă. Aici ai mâncat prima pâine coaptă pe vatră și frământată de mâinile asudate și muncite ale mamei, coaptă pe vatra în care au ars lemnele aduse cu spatele de ea, ca și văduva din Sarepta Sidonului.
Prin laptele cu care ne-a alăptat mama și prin apa din izvor sau din fântâna adâncă din ogradă, pe care ne-a dat-o să o bem, am primit toate virtuțile părinților, ale moșilor și strămoșilor, ale căror oseminte zac ascunse în pământ ca niște comori sacre, până la Cea de-a Doua Venire a Domnului.
Toate aceste daruri sfinte cu care am fost împodobiți de Dumnezeu și pe care le-au cultivat părinții noștri sunt de acolo, de la izvoare, de la rădăcini, din pământul făgă­duinței, din Pământul lui Israel, care pentru noi este Țara noastră, este Mara­mu­reș, este Sătmar, este țara noastră România, „Țara lui Dumnezeu” și „Grădina Maicii Domnului”.
Multe țări mari, bogate, frumoase, nobile și de cinste sunt pe lume, dar nici una nu este „Țara Românilor”, ci doar România – pământul sfânt al strămoșilor, al eroilor, al voievozilor creștini, al sfinților și al părinților noștri sfinți. Oriunde în lume, oricât confort și bunăstare am avea, dorul de părinți, de biserică, de frați și de cunoscuți, de cei dragi, de ai noștri – doare, pentru că este rană în inimă – nu se poate vindeca decât în locul unde ne-am născut, în casa părinților, în biserica și satul copilăriei, în locul unde am trăit fără frică, fără îngrijorare, fără tulburare cea mai frumoasă și minunată perioadă a vieții noastre, cu credință și încredere în Dumnezeul Părinților noștri, ocrotiți de Maica Domnului.
Străinătatea, înstrăinarea și pribegia pot dura o vreme și vremi, dar nu trebuie să devină permanentă, nu trebuie să devină proiect de viață și de abandonare a moștenirii părintești și românești.
Alegerea dezrădăcinării și abandonării valorilor care ne dau identitatea, demnitatea, libertatea, noble­țea, unicitatea și nemurirea nu sunt voite și binecuvântate de Dumnezeu, care a dăruit fiecărui neam o țară, un neam, o limbă, o credință, un botez.
Iată de ce vă scriu cu durere și dor aceste rânduri, peste care au curs și câteva lacrimi pentru poporul meu, pentru maramureșenii și sătmărenii mei, cu speranța că darul lui Dumnezeu va lucra în sufletele și inimile voastre și vă veți întoarce într-o vreme în satul și casa părin­ților, să le vegheați și mângâiați bătrânețile, iubindu-i și îngrijindu-i, iar, la vremea rânduită de Dumnezeu, conducându-i cu cinste și lacrimi către Împărăția lui Dumnezeu și Patria cerească, ai cărei cetățeni cerești vom deveni toți, odată.
Omule al lui Dumnezeu, bărbat și tată adevărat, și ție îți zice Dumnezeu, prin înger, ca Dreptului Iosif: „Scoală-te, ia pruncul (pruncii) și pe mama lui și vino în pământul lui Israel”, pământul părinților, moși­lor și strămoșilor tăi!
Mamelor care nu aveți tată la copii, și vouă vă zice: „Luați-vă pruncii și veniți în casa și pământul vostru, căci Eu voi fi Tată copiilor voștri și vă voi ajuta să-i creșteți spre a deveni stâlpi de nădejde ai Neamului, Țării și Bisericii!”.
Vă rog să mă iertați pentru această chemare pe care nu voi înceta să
v-o fac atât cât voi călca acest pământ binecuvântat și sfânt al Mara­mureșului și Sătmarului, cât voi privi cerul acesta îmbibat de rugăciune, de sfințenie și de harul lui Dumnezeu, cât voi bea apa și voi mânca pâinea din pământul Țării mele și al poporului meu.
Biserica, păstorii de suflete și pă­rinții noștri se roagă pentru voi să fiți ocrotiți de Dumnezeu printre străini și să vă aducă sănătoși acasă, în casa părintească și satul copilăriei.

Iubiți credincioși,

Anul 2021, fiind „Anul Omagial al românilor migranți în Patriarhia Română”, am dorit să vă transmit un mesaj vouă, care sunteți străini în țară străină, asigurându-vă că vă cuprindem cu drag și nădejde în rugăciunile noastre pe care le înălțăm către Tatăl Ceresc în permanență.
Anul 2021, fiind în același timp și „Anul Comemorativ al celor ador­miți întru Domnul”, și neuitând de Părintele nostru cu viață sfântă, vrednicul de pomenire Înaltpreasfin­țitul Părinte Arhiepiscop Justinian, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani, am organizat mai multe evenimente dedicate Centenarului nașterii Înaltprea­sfinției Sale.
Astfel, împreună cu Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, am târ­nosit Biserica monument UNESCO din satul natal al Înaltpreasfinției Sale, după ce aceasta a fost restaurată integral printr-un proiect finan­țat din fonduri europene. Am inau­gurat Casa Memorială „Justinian Arhiepiscopul”, în care s-a năs­cut Părintele nostru Justinian, care a fost restaurată și așezată lângă noua bi­se­rică de zid, împreună cu bustul monumental din bronz.
A fost editat un volum dedicat Centenarului nașterii Arhiepiscopului Justinian și au fost republicate „Scrisorile dintre Poetul creștin Ioan Alexandru și Justinian Chira”, corespondență importantă, deoarece a fost purtată în plin comunism.
Anul 2022 va fi „Anul Omagial al Rugăciunii” și „Anul Comemorativ al marilor isihaști” în Patriarhia Română. Un an întreg a hotărât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l consacrăm rugăciunii. Este mare nevoie de rugăciune într-o lume care se găsește în multe și mari primejdii, iar pandemia de COVID 19 iată că intră în cel de-al treilea an, lucru îngrijorător pentru întreaga umanitate.
Salvarea va veni de la Dumnezeu, dacă ne vom căi de multele și grelele noastre păcate și ne vom ruga cu umilință smerită și credință puternică în ajutorul Său.

Dragi tineri,

Nu uităm în nicio pastorală să vă adresăm câteva fraze, vouă care sunteți comoara Bisericii și viitorul neamului Românesc și al României creștine.
Stați cu demnitate, fermitate și luciditate, îngrădindu-vă cu zidul virtuților sfinte ale neamului nostru: credința în Dumnezeu, iubirea de neam, limbă și de țară, căci este singura moștenire sigură pe care o să o primiți spre chivernisire. Nu vă rupeți de rădăcini și nu vă lăsați purtați de valuri și ideologii utopice, neomarxiste, progresiste și globaliste. Acestea vin și trec, cum s-a întâmplat întotdeauna, cum s-a întâmplat și cu comunismul. Hristos, Fratele și Prietenul vostru, Cel Ce S-a Născut acum peste 2000 de ani în Betleem, „ieri, azi și în veci este Același” și vă vrea fericiți, liniștiți, împliniți și mântuiți. El – „Copilul divin” – să vă cuprindă pe voi, copiii lui Dumnezeu, în dragostea Lui.
Închei scrisoarea mea de suflet, de iubire și prețuire către fiii și fiicele duhovnicești ale Eparhiei Maramu­reșului și Sătmarului, către toți cei plecați departe, dorindu-vă sărbători sfinte creștine de Crăciun, Anul Nou și Bobotează, îndemnându-vă să colindați în sate și orașe, pe văi, dealuri și munți, astfel încât să răsune cerul și pământul, să fie lumină și bucurie în fiecare casă din România creștină – „Grădina Maicii Domnului” – și din toată lumea creștină! Amin!

Al vostru, al tuturor, cu iubire
părintească,
Împreună cu voi rugător și în toată vremea colindător
de Nașterea lui Hristos a anului
binecuvântat 2021,

† I U S T I N
Episcop ortodox român al Maramureșului și Sătmarului