Paști în Maramureș

În trecut, pregătirile de Paști nu însemnau doar haine noi, miel, ouă roșii și cadouri de „Iepuraș”. Pentru a lua lumina Sfântă a Învierii așa cum se cuvine, maramureșenii țineau post, se rugau, se spovedeau și se împărtășeau. Însă, punctul culminant al pregătirilor ritualice și al tradițiilor pline de semnificație are loc în noaptea sfântă a Învierii Domnului. Aproape în toate satele Maramureșului, credincioșii își înșiră coșercile pline cu bucate în curtea bisericii, așteptând să fie sfințite. Pe dealuri, se aprind focuri și „bubuie” pușcăturile flăcăilor din sate.

În Cavnic, se păstrează, de zeci de ani, obiceiul pușca­tului cu carbid. Unii spun că, prin acest obicei, se alungă spiritele rele, alții că bubuitul țevilor ar „crăpa” mormântul Mântuitorului. Oricum, obiceiurile de Paști sunt corelate, în general, cu vechile obiceiuri de primăvară care semnifică purificarea și reînvierea naturii. În alte sate, se consideră că lumânările folosite în noaptea de Înviere au puteri ma­gice.
În orașul Dragomirești, în noaptea Învierii, fetele nemăritate duc lumânări preoților. Dacă preotul în biserică umblă cu lumânarea adusă de ele, se crede că fetele respective se mărită în acel an. La Șieu, Sluj­ba Învierii începe spre dimineață. ­Apoi credincioșii se îndreaptă spre case cu bucatele sfințite, din care mănâncă toți membrii familiei. Dar, ulterior, revin la biserică pentru a trage clopotele. Cel care trage primul clopotul este vestit în sat. Acest obicei simbolizează faptul că sătenii sunt sătui de mâncarea de Paști (de dulce, cum se spune în popor), după ce au postit timp de șapte săptămâni. Iar în ziua de Paști, după biserică, toți credin­cioșii se adună pentru a se distra (bat mingea, ciocnesc ouă și joacă cărți) până la ora 16, apoi toată suflarea satului participă la slujba de Vecernie. În comuna maramu­reșeană Strâmtura, noaptea de Înviere este atipică. După ce preotul sfințește coșurile și dă binecuvântarea, oamenii, în special cei vârstnici, fug spre casă. Se spune că cine ajunge primul acasă este cel mai bun gospodar și îi va merge bine tot anul, va avea belșug și bani și va strânge primul recolta. În mai toate satele, în a doua zi de Paști, se merge la stropit. Tinerii care „udă” fetele sunt serviți cu cârnați, șuncă, hrean, umplutură de miel, ouă vopsite, ca peste tot. În unele localități, cum e Ocna Șugatag, în a treia zi de Paști, femeile merg la stropit. Tot aici, un obicei inedit este culcușul făcut din fân și pregătit de părinți, lângă un copac, în care se pun ouă roșii, dulciuri și jucării. Când se adună toată familia, se spune „acolo a ouat iepurașul”.
În zona Lăpuș, în satele Ungureni, Cupșeni și Libotin, în preajma Sfintei Sărbători a Învierii Domnului, creștinii se adună în curtea bisericilor bătrâne, iar săracii spală picioarele bogaților, amintind de episodul biblic în care Iisus spăla picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină. „În Bârsău Mare, mai este și azi un obicei practicat în ziua de Paști de către fete și flăcăi, numit „Sticul” (Spicul). Aceștia, dacă era zi frumoasă, se adunau în timiteul de pe deal, la biserica veche de lemn, aflată cam la 50 de metri de biserica nouă. După biserică, se așezau unul în spatele celuilalt, doi câte doi, ținându-se de mână, iar în fața lor se afla un băiat sau o fată, fără pereche, rostind: Stic, Tri-nainte, Doi boi Tri-napoi! Pe dinapoi, Stic! La auzul ultimului cuvânt, ultimii doi din rând se des­prindeau și fugeau, fiecare în sens opus, înconjurând biserica și să se atingă când se întâlnesc. Cel care nu avea pereche căuta să-l atingă el pe unul dintre cei care fugeau, făcând astfel o nouă pereche și așezându-se în fața rândului. Cel rămas fără pereche trebuia să „sticuiască”, el/ea. Fiecare încerca să nu-și piardă perechea. Dacă perechea era formată din două fete, băiatul care sticuia căuta s-o prindă pe cea care-i era mai dragă. La joc asistau părinții, rudele tine­rilor, nu rareori, de pe margine, sugerându-le pe cine să prindă. Dar și cel care alerga, dacă-i plăcea de celălalt / cealaltă, se cam lăsa prins” (Me­moria Etnologica, vol. 6-7).

Luni, a doua zi de Paști, în localitatea Șurdești, are loc un festival aparte. Cel mai harnic om din sat, respectiv cel care iese primul la câmp, este sărbătorit, iar acesta trebuie să dea o masă celor ce-l serbează. Denumit „Udătoriul din Șurdești”, ceremonialul agrar începe imediat după slujbă, cel mai harnic țăran fiind condus de la biserică la râu, unde este udat cu apă, după care se încinge petrecerea.
Feciorii și fetele tinere se adună în tinda bisericii, unde este adus udătorul în fața preotului, care dă dezlegarea obiceiului. Apoi are loc o „confruntare” între tineri și diac, care este „mituit” cu un litru de pălincă să deschidă biserica. Apoi este anunțat numele udătoriului, după care se împart „funcțiile”. Patru feciori primesc funcția de sfetnici, dintre care unul este comarnic, iar alți patru sunt jendari. Se mai alege un șef de post, un judecător, mulțitor, scăzător, doctor, boacter, sanitari, păcurar, porcar etc.
Acțiunea se mută apoi la udător acasă, unde o monedă este ascunsă într-o buturugă, iar feciorii trebuie să o găsească, caz în care udătorul încearcă să fugă. De aici, alaiul merge la râu, unde udătorul este dus cu o tileguță, din care va încerca mereu să scape, să fugă. Ajunși acolo, acesta este udat cu apă, iar el, la rândul lui, îi udă pe cei tineri.
Dacă vreun fecior încalcă restric­țiile, respectiv merge la fete în post, este denunțat, trimis la cei doi sfetnici și dus la judecată. Aici își intră în rol doctorul, care pune un diagnostic, judecătorul, care dă o sentință, mulțitorul și scăzătorul, care înmulțesc și scad pedeapsa, iar comarnicul îndeplinește sentin­ța, lovindu-l pe acuzat în talpă. Cel pedepsit face recurs, dând înapoi loviturile comarnicului.