Paștele în Maramureș - o (răs)frângere în două a timpului religios

Odată cu (în)creștinarea lumii s-a produs o reconfigurare a viziunii omului asupra lui însuși, parcă de la sine, atât referitor la evoluția sa de până atunci, cât și asupra perspectivei lui viitoare, fiind aruncată o ancoră a încrederii, mult mai plauzibilă. Evenimentul cardinal al noului om religios european, post-roman și încă în cuprinsul etnologic al acelei lumi, îl lua ca argument pe Omul-Iisus, pe Hristos Dumnezeul. Propunându-le, în acest sens, ca bază de discuție, unor prieteni apropiați, provocarea de a ne împărtăși tuturor, care ar fi amintirea cea mai dragă, cea mai nostimă, care le vine în minte, ca  un zăcământ sfânt, de la Paștile copilăriei lor, știindu-se că, în esență, „copilăria este vârsta de aur a omenirii”, am primit răspunsuri cât se poate de sincere și de insolite. 

1. Doamna Rodica Nemeș (Cobâlă), fostă bibliotecară în Călinești, este un tezaur uman viu, promotoare neobosită a autenticului, angajată parcă la curtea mult invocatului muzeu viu al Maramu­reșului, ne-a spus: „Nu ne lăsa mama nici cât! Era Postul Mare, săptămâna Sfântă. Noi eram tare cuminți, ca fete! Nu aveam voie să mergem nicăieri, nici la vecini, nici batăr la neamuri. Nu se cădea!
Noi abia așteptam ziua de Paști, no, ca fete, ne uitam după lătureni, cine a mai zini?! Cine a mai coborî în sat?! Cine s-o mai apucat a fi fecior?! De-a cui îi?! Din ce oameni?!”

2. Domnul Mihai Nemeș (Cobâlă), patronul unei pensiuni vernaculare exponențiale din Maramureșul istoric:        
„Pentru mine, împușcăturile cu carbit din bodoroacă, acelea mi-o rămas în minte. M-o fascinat! Tare greu făceam rost de acele cutii de la vopsele, de la babele care-și feșteau ușile, ferestrele, șătrile, lăițile ș.a. Aveau păreții groși și împușcau tare! Era, că a cui îm­puș­cătură s-o auzit mai tare!”  

3. Velișca Ioana, Strâmtura: „La noi, pasca se sfințea în ziua de Paști, de la ora 10.00, până la 1.00. după ce veneau cu pasca și prânzeam, ieșeam afară și ne întâlneam mai mulți. Ne jucam diferite jocuri: oala cu borșul (un fel de gâciu); picați voi, doi boi care sunteți de mai înapoi; mi-am pierdut o batistuță ș.a. Toate haturile mai însorite erau pline cu grupuri de bărbați care se jucau în cărți.
Copiii și tinerii se jucau de-a mingea, de-a tri și părândata (un fel de oină), groapa cu var ș.a.
Da, cum să nu, ne uitam și noi după feciori, după lătureni, după joseni, după cei din sat și după cei care erau veniți în sat, de Paști!”

4. În periplul meu în grădina cu prietenii pascale m-am oprit, am adăstat și la Ion Font, un animator cultural înzestrat cu mult of artistic, din Dragomirești:
„Ce făceau cocoșii noștri de mireșteni?! Eu mă voi referi, mai cu seamă la ce se întâmpla la Biserica și la cimitirul din Josani, că eu acolo am copilărit mai mult. Pe lângă jocurile de cărți ale bărba­ților, din zilele acelea de sărbătoare, pe mine m-a cucerit, mai mult, jocul cu banul, numit ițic. Aruncam cu banii către zidul unei case din mejdă sau către un copac și ne raportam la o cruce de mormânt, dar nu puteai să te apropii mai puțin de o palmă de banul celorlalți concurenți, căci atunci îl pierdeai. Era un joc de precizie, dar și cu miză, deci. Îmi amintesc și de pierderi de bani la cărți sau a cojocului din spate, a unora mai împătimiți, dar înfrângerea conta mai mult simbolic, pentru palmares, ca să zic așa căci, până la urmă, banii tot împreună se beau, la Bufet.
Pe de altă parte, de exemplu, dacă te îndepărtai de traista cu pască și ieșeai la o țigară, să zicem, cei din jur «aveau grijă» să te băjucurească și să-ți pună în traistă câte unul, două pietroaie cu care, dacă nu erai atent, ajungeai acasă și te făceai de râs în fața familiei.
Era, de asemenea, distractiv, oarecum, că în contextul fugii cu traista, pe ulițele satului (atunci!), dacă erau bălți, în freamătul acela oamenii erau mai puțin atenți și se murdăreau într-un mod nepermis”.

5. Am continuat să urc pe Valea Izei, imaginar, în amonte, până la Săliștea de Sus, unde l-am întrebat același lucru pe minunatul și neliniștitul profesor Simion Iuga care, dintre atâtea, mi-a selectat un buchet, cu franchețea-i de rigoare:
„Știu că slujba de Înviere începea la 4 sau 5 dimineața, nu la miezul nopții. Se considera că oamenii (bărbații, în special, aveau mult de lucru şi erau obosiți de peste zi (arătură etc.). Abia după 2000, slujba a început la miezul nopții. Și tata mergea la slujbă cu desagii plini, cei mai săraci doar cu traista (pască, cozonac, pâine de casă, ouă roșii, împistrite, șold de porc afumat, cârnați, vin etc.). Desagii şi traistele (purtate doar de capii familiilor) erau puse în fața bisericii, după slujbă, şi erau sfințite, (ca şi acum). Apoi, după obiceiul de la noi, urma întrecerea «startul», cine ajunge mai repede acasă cu cele slujite. Interesant să vezi, la crăpat de ziuă, întrecerea, fuga, pe drum, pe uliţi. Știu că tata ajungea acasă gâfâind, asudat. Era deja ziuă şi, după ce ne așezam la masă, rugăciunea şi … ceea ce e şi acum. Apoi aveam voie - copiii - să mergem în «ptez». Ouă, bomboane şi, rar, bănuţi de la cei cu serviciu. La popa, obligatoriu, deşi era cel mai zgârcit, doar ouă. Se mergea în «ptez» doar până pe la ora 11. Urma masa de amiază şi apoi, noi, copiii, ne întâlneam la ciocnit ouăle, pe faţă şi pe dos. Cel căruia i se spărgea oul trebuia să-l dea la câștigător. Se întâmpla (rar pe atunci) ca vreunul să aibă un ou de lemn (nu ne prindeam), şi mergea acasă cu o tașcă de ouă.
La pregătirea şi împtistritul ouălor participau doar fetele.
A doua zi de Paşti, ne întâlneam şi ne lăudam câte ouă am primit, bani, eventual. Apoi, după slujbă, după masă, mergeam în cimitir şi culegeam flori şi mâțișoare, adunându-le în mănunchiuri. La vremea aceea de primăvară, cimitirul era plin doar de anglici (flori). Şi ]n cimitir erau bătrâni, dar şi mai tineri, care jucau pe morminte cărţi, cu pana în clop la cel care pierdea la joc. Iar noi, printre ei, ascultându-le poveștile.
Schimbam apoi locul, mergând pe prund, unde tinerii se jucau un fel de oină: pe bătuta şi pe ea (mai simplă, cu puțini jucători, pe care o jucam şi noi, copiii) şi pe patru bătute (2 echipe, cu mai mulți, mai în vârstă, chiar căsătoriți). Rechizita: leştile (leaşca) - un fel de paletă lunguiață, dintr-o bucată de lemn dens, lucrată cu grijă cu zile înainte de sărbătoare (în locul bâtei de basbol) şi hopâciul (mingea din cârpe sucite şi înfășurată strâns cu sfoară).
Noi, copiii, mai aveam şi a doua zi, chiar toată săptămâna, ouăle primite în «ptez» şi continuam concursul de ciocnit”.  

6. În sfârșit, aproape de Pasul Șetref și înainte de a ne prăvăli înspre Ardeal, l-am cercetat și pe Vasile Șușca, meșterul de măști de draci, în fapt dresorul acestor vietăți spirituale:
„Păi cum să fie?! Erau adevărate sărbători! Era tare hireș! Mergeam în ptez, copiii cu trăistuțele, după ouă, în ziua de Paști, de cu bună diminecioară. Ne așteptau femeile gravide, mai ales, pentru că își aveau alduit un fecior.
Câteodată femeile nu mai aveau ouă, li se gătau și ne dădeau o scrijea de cozonac sau, în batjocură, câte doi-trei baraboi, care-i scoteau de sub pat.
Da, ne jucam tot felul de jocuri, pă Coasta Băgului. Cel mai așteptat era hobâciul, o variantă a oinei. Copiii se mai jucau și de-a lițu, un joc cu cuțitașul care se împlânta în pământ, iar socoteala se făcea pe o boticuță, ca pe un răboj”.

7. Într-o altă extremitate a Mara­mureșului, la Săpânța, l-am întrebat pe Dumitru Pop Tincu, meșterul albastrului crucilor din Cimitirul Vesel, deținătorul „cu­țitului de aur” de la o cunoscută emisiune culinară TV. Dumitru își amintește că „în sâmbăta Paștilor, pruncotanii strângeau lemne pentru focul din noaptea de Paști, pe grădina bisericii. Din Joia Mare și până în noaptea de Paști se bătea toaca, o băteau și copiii mai mari, care se pricepeau. După ce ieșeau de la slujba de Înviere de la miezul nopții, sătenilor li se întindeau tot felul de curse, fiind legate sârme de-a curmezișul ulițelor, din loc în loc, pentru a se împiedica.
La focul de la biserică, toți copiii aruncau în sus cu ouă sustrase din cuiburile de păsări, astfel încât să nimerească în capul oamenilor, spărgându-se. Spectacolul era diz­grațios, dar cu atât mai amuzant! Alți copii și tineri strecurau astfel de ouă în buzunarele hainelor celor mai puțin atenți, iar apoi se tocau intenționat de aceștia, pentru a li se sparge în buzunar. Tot pe focul de la biserică se aruncau sprayuri și sticluțe de la parfum care explodau, spre amuzamentul tuturor. Apoi, câte unul se așeza tiptil în spatele altuia, se făcea cucuț, iar altul îl împingea pe acesta pe spate, iar cel făcut cucuț se ridica instantaneu, astfel încât căzătura să fie cât mai spectaculoasă. În sfârșit, mai erau: jocul caprei, lapte gros, mic mare/ la plimbare ș.a.”.

8. Părăsind puțin mirifica Țară a Maramureșului, am ajuns în zona etnografică Chioar, la domnul profesor Ionel Coteț, animatorul exponențial al acesteia, care a povestit cum au fost Paștile în copilăria sa, petrecută în satul Posta:
„Postul era post adevărat! Sărbătoarea era așteptată cu mare bucurie. Învierea era la ora 12 noaptea, iar Liturghia Învierii, în ziua de Paști, de la ora 10.
În noaptea de Înviere ne adunam cu toții în curtea bisericii, iar trei tineri urcau în turnul bisericuței de lemn. Fătul bătea toaca, iar cei trei băieți trăgeau cele trei clopote și strigau peste sat, la miezul nopții, de trei ori, «Hristos a Înviat!» Toată lumea le răspundea, după fiecare strigătură «Adevărat c-a Înviat!». Uluitor era, ca într-o taină mistică și ca într-o piesă antică, cum li se răspundea de prin toate curțile și de prin poduri de șură, ca niște ecouri: «Adevărat c-a Înviat!». Când era vreme mai călduroasă, oamenii dormeau în fân, în podul șurilor, pentru a întâmpina cu casa curată misterul zilei Învierii.
Urma preotul paroh care rostea solemn: «Veniți de luați lumină!». Și oamenii luau taina Sfântă a Învierii în vase de lut și se împrăștiau către stătuturile lor.
În ziua de Paști, în haine nou-nouțe de sărbătoare, cu toții ne adunam iarăși în curtea bisericii, după masa de prânz. Aici era grija popii să aducă o pungă cu bomboane colorate, supranumite ouă de cuc. Un tânăr se urca, din nou, în turnul bisericii, de unde le arunca peste mulțime, spre bucuria și încântarea asistenței.
Toată ziua de Paști era animată cu jocuri ale tinerilor: una și fuga (cu o minge de cauciuc, un fel de oină), al treilea n-are loc, volei în cerc ș.a. Fascinant era și concursul de ciocnit ouă în care erau admirate, desigur, atât ouăle cele mai tari, cât și cel mai frumos decorate, se foloseau exclusiv culori naturale și forme amprentate de către plante.  
Urma Vecernia de Paști, numită și A doua Înviere, ocazie cu care se cântau pricesne, cu toată lumea din biserică.
În sfârșit, a doua zi de Paști avea loc vestitul danț la șură”.

9.  Cu deferența de rigoare, sfidând oarecum mult clamatul clișeu cum că Maramureșul are patru „țări”, l-aș corecta puțin, afirmând că județul nostru are cinci zone etnografice, iar cea de-a cincea este cea huțulească sau ucraineană.
În acest sens, l-am stârnit pe domnul Maricec Nicolae, directorul Căminului Cultural Bistra, care a relatat că la dumnealor în comunitate „se ajună din vinerea Mare și până se mănâncă slujit și că numai la biserica din Valea Vișeului copiii se joacă pe lângă biserică în ziua de Paști, după masa pascală. Mi-a enumerat, apoi, mai multe jocuri ale băieților: oina, funia, eu pă tine (călare), turnul ș.a.”

10. Tot în acest context etno-religios, am rugat-o și pe doamna profesor de istorie, Maria Papariga, directoarea Școlii Gimnaziale din Valea Vișeului, dar și fosta mea elevă, să descrie anumite obiceiuri și aspecte de ordin local: „Noi ne mândrim, domnule profesor, cu ceea ce este specific etniei noastre, ucrainenilor, de sărbătorile pascale, cu cântecele și cu jocurile noastre, cum ar fi: roata de salcie (joc de fete), undeva pe-aici a fost o podoleacă (joc mixt), eu umblu prin târg, dar pe mândra nu o văd ș.a. Sunt vreo zece cântece-jocuri specifice cu care tinerii se distrează până în duminica următoare zilei de Paști sau până la Sfântul Gheorghe, depinde cum cade!”.
11. Lăsând localitatea Valea Vișeului la confluența apelor Vișeu și Tisa și urcând pe Vișeu, ajungem la Petrova, unde Paștile au, la fel, o încărcătură spirituală aparte. În acest sens, domnul economist Gheorghe Daniluc, rezident acum în Reghin, amin­tește:
„Se venea cu pasca. Prima dată se intra în grajd și abia apoi în casă, rostindu-se de trei ori  «Hristos a Înviat!». Înainte de a se frânge pasca, din ea se decupa exact mijlocul, care se reținea pentru ajutorul animalelor, la diferite prilejuri, ca de exemplu atunci când fătau.
Mâncam din pască doar câte puțin, în fiecare zi, prima dată, pă inima goală, având grijă să nu scăpăm pe jos miezul, deoarece ar fi mare păcat, iar dacă ar fi ajuns să le mănânce un șoarece, acesta s-ar fi prefăcut în liliac și asta n-ar fi fost de bine!
Cea mai interesantă era confruntarea, la fotbal sau la trei și fugă, între noi cei De După Deluț cu cei din Ciungi, între care era o rivalitate permanentă”.

12. Pe de altă parte, Ionuc Rednic, un alt petrovean, își amintește că „în ziua de Paști se juca mult fotbal, roata-n var, iar fetele se jucau de-a picu’ și de-a portița. Și da, la biserică se jucau în cărți la modul serios, iar unii care erau cărțași adevărați ajungeau să-și pună în bonc până și cojocul de pe ei, clopul din cap sau lecricul de pe spate. Se spune că au fost ani în care unii împătimiți ar fi pierdut la cărți mai mulți bani, caii din plug, boii din grajd sau chiar bucăți de loc”.

13. Bolbos Gheorghe, tot din Petrova, a relatat: „Da, cum să nu, vă răspund pe loc: era fugitul cu pasca. Eu așteptam la poarta bisericii ca să am grijă de biciclete, iar Alexa alerga cu traista până la mine. Câteodată, reușeam să leg cu sârmă unele biciclete, ca să nu poată lua startul sau le desfăceam, pur și simplu, selepurile de la roată, le dezumflam.
Într-un an, eu cu niște prunci de țigan (pardon, de romi), am reușit să încorogim porțile de la biserică cu sârmă și cu lanțuri. No, atunci o fo’ jale mare! O seamă dintre bărbați o sărit peste garduri, alții peste poartă! O fost mare îmbulzeală până o deschis!”.

14. Cea din urmă amintire o las domnului prof. dr. Ion Petrovai, care mărturisea că, în vremea domniei sale, vrednicul de pomenire, preot Vulpe Leonid, „a comasat Învierea cu Liturghia, rămânând aproape toată ziua de Paști destinată sărbătorii.  
Printre oameni, venea preotul, foarte marțial, se amesteca, intra în vorbă. La sfințitul păștii lumea venea, în general, cu traista, iar cu timpul, unii dintre intelectualii aciuiați în sat, precum și unii ucraineni au început să vină cu coșurile, iar unii dintre țigani au continuat să vină cu cotărcile, la slujit.
Eu, în copilăria mea, nu am mâncat miel la Paști. Nu strica nimeni mielul, cel mult la Rusalii, dar oile se tăiau toamna, în general. Era interzis a se mânca zeamă de cocoș sau de găină. Mâncarea de Paști era șold, cârnați, slănină, ouă și caș”.
În concluzie, sărbătoarea Sfintelor Paști, în ediția sa de Maramureș, cu adăugirile și omisiunile ei din fiecare an și din fiecare localitate, confirmă, încă o dată, că cel mai spectaculos fenomen al Paștilor era cel al fugitului cu pasca și că timpul în Maramureș se măsoară, în continuare și în sărbători, mai ales cel religios.