Parte din Tabelul lui Mendeleev, meniu pentru băimăreni şi cei din jur

Cele mai exploatate minereuri au fost cele de aur şi argint. De pe aceste meleaguri a plecat aur pentru coroane de împăraţi, regi, prinţi şi prinţese. De aici, Banca Naţională a României şi completat rezervele. Zeci, sute de ani, Maramureşul „a cotizat” la bunăstarea multora, chiar şi a statului, indiferent de formă de organizare.

Acum se vorbeşte de minerit la trecut. Se spune că rezervele, filoanele de metale preţioase au secat, nu mai sunt rentabile.

Mineritul maramureşean a fost închis într-un proces mai amplu de neantizare a industriei româneşti. Chiar dacă pare a fi teoria conspiraţiei, realitatea bate orice teorie. Minele sunt închise, combinatele sunt închise, nimeni nu poate spune cu certitudine cât şi unde mai este aur. Evident că aceste lucruri sunt apanajul câtorva persoane. Un posibil subiect viitor.

Ce a rămas în urmă, este greu de descris. Potopul este copil mic…Orice activitate economică produce deşeuri, gunoi, resturi. Pe măsură ce industria a evoluat, paradoxal, cantitatea de resturi nefolositoare s-a mărit. Cel puţin aşa este în minerit.

Minele au dat minereu cu metale preţioase şi alte metale. Acesta a fost prelucrat în Flotaţiile de mină, iar ce a rezultat, pasta cu metale a fost rafinată în combinat. La un capăt al combinatului lingourile de aur şi argint se încolonau frumos spre vânzare, tezaurizare, încoronare sau alte activităţi.

Aceste multiple prelucrări au generat steril, care a fost depus în iazuri de decantare. Iazurile sunt un fel de găleţi în care se pune ce este nefolositor. E drept că ele se întind pe zeci de hectare şi au nevoie de proiectare precum şi o tehnologie, după care se umplu cu steril, respectiv milioane de tone. După ce este plin, iazul respectiv se închide, ca o conservă, este înierbat, plantat cu arbori şi lăsat să stea în uitare. După multe mii, sute de mii de ani, probabil pe aceste perimetre va fi din nou aur şi argint şi altele.

 

În momentul de faţă, aceste iazuri sunt cel mai mare pericol de poluare pentru Baia Mare sau localităţile judeţului unde se află asemenea iazuri.

În Maramureş se găsesc 17 iazuri de decantare, aflate în diferite stadii de amenajare, astfel încât să nu mai polueze.

Singurul iaz de decantare construit la nivelul cerinţelor de mediu europene este Iazul Aurul, devenit celebru după accidentul din 2000. După cum se ştie, sau nu se ştie, în 2000, din cauza unor fenomene meteorologice extreme, un perete al iazului a cedat şi prin fisura creată s-au scurs apele din iaz. Ape cu cianură şi alte substanţe chimice folosite în procesul tehnologic. Otrava s-a scurs în Lăpuş, Someş, Tisa, Dunăre. Isterie cu peşti morţi, cu maghiari revoltaţi, cu exagerări greu de înghiţit. Ţara vecină şi prietenă ne-a şi acţionat în instanţele europene cerând daune uriaşe. Nu au avut câştig de cauză din motive clare, nu au avut dreptate, s-a exagerat etc. Trebuie subliniat următorul fapt, cel mai important în contextul discuţiilor de acum cu privire la oportunitatea reluării activităţii la SC Romaltyn, accidentul din 2000 nu a avut loc din cauză că se foloseşte cianură în procesul tehnologic, ci pentru că s-a rupt peretele, pentru că a plouat, a nins şi aşa mai departe.

 

Greşeala celor care au administrat atunci afacerea a fost modul de operare. Proiectul Aurul a început în primii ani de după Revoluţie, unii afirmă că se vorbea de el cu mult înainte de 1989, dar democraţia, libertatea (cum credeam noi atunci) ne-a adus acest proiect cu nişte australieni isteţi. A fost nevoie de mai mulţi ani pentru a se obţine avizele şi autorizaţiile necesare. Au trebuit 284 de autorizaţii şi avize. O birocraţie înfiorătoare, generată şi de faptul că nu eram obişnuiţi şi pregătiţi pentru capitalismul cel sălbatic!

 

Autorităţile băimărene au fost de acord cu proiectul, au fost de acord cu amplasamentul, şi lucrările au început prin 1994. Legat de aspectul amplasamentului, dacă trebuie făcut ceva, atunci trebuia făcut. S-a mers pe această variantă, indiferent de ce ar spune unii sau alţii, mai ales datorită faptului că pe acel amplasament existau utilităţile necesare. Nu s-au mai investit bani pentru a avea gaz, apă, electricitate, drumuri. Pe de altă parte, este de neînţeles de ce s-a admis ca în zona aceea să se construiască, de la case, la blocuri. În fond, uzina de aur a fost acolo înainte de urbanismul sălbatic care a dezvoltat o zonă a oraşului. Aceste lucruri se întâmplau în urmă cu aproape 20 de ani. Cu siguranţă putem vorbi de comisioane date şi primite. Marea prostie a celor care au proiectat uzina a fost faptul că au insistat pe sistemul închis. Adică, tot ceea ce se folosea în uzină era recircuitat. Ne referim la cianură. Era adus sterilul, era cianurat şi se obţinea boulion d’ore. O pastă care a fost dusă spre rafinare. Acolo se obţinea aur şi argint. Probabil, pentru a avea cheltuieli mai mici, s-a insistat pe sistemul închis.

 

După accident, a devenit o cerere nenegociabilă, de a se lucra în sistem deschis. Adică, se cianurează, se obţine pasta, iar apa cu cianură şi sterilul rămas este trecută prin distrugătorul de cianură şi de acolo pe iazul Aurul. Înainte de accident, concentraţia de cianură în apa de pe iaz era de 300 ppm. Cerinţele au venit de peste tot, instituţii internaţionale, ba s-a modificat şi legislaţia în sensul că se menţionează clar ce cantitate de cianură este admisă a fi eliminată pe iazuri. Până în 2018, orice uzină de retratare sau flotaţie trebuie să analizeze aceste cerinţe. Unităţile noi nu se mai fac decât în spiritul acestor norme drastice de mediu. Cei de la Romaltyn au investit în ultimii ani în modernizarea şi utilarea uzinei cu tot ce trebuie pentru a se respecta legea. Acum, circuitul deschis va scoate apă cu mai puţin de 10 ppm, mult mai puţin decât prevederile legale. Mai mult, s-a realizat şi staţia de tratare a apei, în caz de nevoie, se poate scoate de pe iaz apa şi vărsată în emisar, respectiv Lăpuş. Prin tratare, concentraţia de cianură se va situa sub 1, va fi 0,…nu mai ştim cât.

După vreo doi ani, uzina a fost dată în funcţiune, ea lucrând din 1997 cu prelucrarea iazului de decantare de la Meda.

Vă mai aduceţi aminte de acel iaz? O întrebare retorică adresată ecologiştilor conduşi de tătari şi cumetri. Iazul de la Meda, bogat în aur şi argint, se leagă şi de Dosarul Meda. Un studiu de pe vremea lui Ceauşescu cu privire la înmulţirea cazurilor de naşteri cu malformaţii în acea parte de oraş. Printre posibilele cauze se număra faptul că multe femei însărcinate făceau plajă, vara, pe iaz.

Dincolo de poveşti ascunse de autorităţi, iazul a fost prelucrat, înainte şi după accident. Cea mai periculoasă sursă de poluare a celor din cartierele din zona Meda a dispărut. Cine stă acolo, poate spune că nu mai este praf aşa cum era înainte. În juma de oră, o locuinţă era „prăfuită” exemplar. Iar praful era inhalat de toţi, de la mic, la mare, împreună cu aur, argint, plumb, cupru, cianură şi tot ceea ce se mai găseşte prin aceste iazuri. Pe strada Dragoş Vodă, în capăt, se vede un teren liber până departe. Acolo a fost un iaz…

 

Romaltyn are în proprietate Iazul Central, cel de lângă Flotaţia Centrală, peste 8,5 milioane de tone de steril. Din măsurătorile oficiale se spune că există o concentraţie de 0,8 grame aur per tonă de steril, başca argintul. Pentru Romaltyn este o afacere, în acest moment profitabilă. Ar trebui să fie şi pentru oraş eliminarea celui mai mare iaz de decantare care se află pe raza Băii Mari. Unii se opun şi vor să-l trimită pe Ion Sturza în iad, iadul neferoaselor, evident.

Motivaţia celor care contestă proiectul are la bază un accident tehnic şi o posibilitate de a cădea un avion pe tancurile unde se găseşte cianură.Pentru o mai bună informare, am fost şi de cealaltă parte a baricadei. Au urcat în Satu Nou de Sus, pe partea înspre iazul Central. Sunt case şi maramureşeni care încearcă să trăiască într-un mediu mai curat. Am urcat cu maşina până pe una din străzile localităţii. La circa 100 -200 de metri se vede iazul Central, lângă el este iazul din Tăuţii de Sus. Acest iaz este mai înalt şi provine de la exploatarea Baia Sprie. În momentul de faţă se lucrează pe el, în cadrul unui proiect de amenajare. El este al Remin, iar acum e în custodia Conversmin.

 

Oamenii sunt destul de reticenţi la vederea reportofonului, dar vorbesc de blestemul de pe iaz.

„Dacă este vreo problemă? Glumiţi! Cine spune că ar fi normal să stăm cu iazurile astea pe aici să vină să stea o lună, aşa de probă. E de neconceput. Când bate vântul, praful de pe iazuri vine spre noi, se aşterne peste tot, intră în pământ, în apă, în case, îl respirăm şi avem probleme. Sunt copii, bătrâni care suferă de fel şi fel. Multe se trag de aici, dar cine să ne ajute? Suntem un sat amărât şi neimportant pentru domnii de la oraş”, ne-a spus un fost lucrător, ironia sorţii, la Flotaţia Centrală. Am vorbit şi cu alţii, părerile sunt aceleaşi, chiar cer să se facă ceva şi pentru ei. Surpriza a venit pe parcurs. Printre cei care locuiesc acolo am găsit un poliţist de la Criminalistică, un director şi mai cunoscutul medic Gheorghe Hideguti, şeful secţiei ginecologie din Spitalul Judeţean de Urgenţă.Medicul băimărean nu a dosit să dea o declaraţie, dar ne-a explicat că este prăpăd, mai ales vara şi toamna. Spunea domnia sa că este păcat de faptul că nu vine nimeni atunci când este vânt mai puternic pentru a înregistra norii de praf. Pentru cei de acolo, încă este mai bine (dacă se poate spune aşa ceva), sunt mai feriţi, dar praful se duce spre Baia Sprie, Unguraş, Tăuţii de Sus, dar şi Baia Mare, când este pe sens invers. Praful, impropriu spus, este un amestec de metale grele, nobile, cianuri şi alte substanţe chimice. Este toxic la cel mai înalt grad. Produce boli, nu instantaneu, dar în timp apar fel şi fel de afecţiuni. Nu vorbim de câteva case, deşi nu are importanţă numărul, la urma urmei, ci de mii de maramureşeni şi băimăreni care suferă de zeci de ani. Nu mai vorbim de sol, apă, de legumele şi fructele, de animalele din curţile oamenilor.

 

Cumulat şi doar statistic, cei care suferă de pe urma iazurilor sunt mult mai mulţi decât cei care stau în proximitatea uzinei de aur în case construite cum?

Cine a dat autorizaţii, de ce? Am plecat din zona iazurilor cu acelaşi gust amar, la propriu, nefiind prima oară pe acolo. Mai ales din aceste motive, Romaltyn ar trebui lăsat să ne scape de iazul Central. Este o pledoarie pro, deşi suntem ecologişti şi noi, dar spre deosebire de mercenari, noi vedem problematica în ansamblu. Prin eliminarea iazului Central scăpăm de sterilul otrăvit de pe 53 de hectare şi se poate închide iazul Aurul. Două zone de poluare se elimină!

Vom reveni.

 

 

 

 

 

Medicul Gheorghe Hideguti ne-a vorbit şi de piritele arsenioase, aruncate de statul ce ne protejează pe lângă iazul Central. 500 de mii de tone de pirite se prăjesc la soarele verilor băimărene din vremuri imemoriale, parcă. Nu trebuie să fii specialist să îţi dai seama ce este în sol, în aer, în apă.

Medicul ne-a povestit că într-o vreme, când ploua, se scurgea apă pe strada ce duce spre oraş. Fiind uşor denivelată, apa arsenioasă băltea pe stradă. Cei din Satu Nou sau cei ce veneau din acea parte erau nevoiţi să treacă prin baltă. Medicul şi-a dus maşina la spălat, dar mâzga depusă pe maşină nu s-a mai dus. A atacat vopseaua şi a produs stricăciuni. Cei de la spălătorie i-au spus că multe maşini au venit în aceeaşi situaţie. Până la urmă, prin relaţiile medicului a fost săpat un şanţ pe lângă pirite pentru a nu mai fi inundată strada. Dar…

Iar concluzia lui Hideguti este emblematică. „Mi-aş dori să mai văd de la mine de acasă turla bisericii din Tăuţii de Sus. Când nu era iazul, se vedea!”, a spus doctorul.