Parisul în zece zile. Sâmbătă, ziua a şasea

Ziua a şasea e făcută pentru “odihneală”. În Paris nu-i aşa. Ai de văzut Musée du quai Branly, Muzeul d’Orsay, Champs-Élysée şi “micuţul” turn Eiffel.

Bulevardul Champs-Élysée e aşa de celebru încât am aflat şi eu de el. Te simţi mic acolo. Mai ales dacă buzunarul nu ţi-e bine asezonat. Am văzut pe Champs-Élysée, în vitrine, maşini de F1, Lamborghini, ţigări de o mie de euro bucata, femei de o sută de mii bucata, pe scurtă perioadă de timp, meniuri la preţuri inimaginabile pentru oameni normali, o babilonie de oameni, rase, apucături şi obiceiuri dintre cele mai diverse.

Cică vechii greci credeau că eroii lor se duc undeva într-un fel de rai, pe care îl numeau Câmpiile Elisee. De aici ar veni numele bulevardului. Dubuit cu cinematografe de lux, cu magazine pe aşişderea, cu cafenele elegante, Champs-Élysée ajunge, dacă porneşti din partea lui estică, la Arcul de Triumf. Baţi vreo doi kilometri pe jos, da’ merită.

Arcul e cam cum e ăla de la noi, de la Bucureşti, da’ mult mai mare. Poate pentru că l-a comandat Napoleon. Oricum, nici Bonaparte nu l-a văzut gata. O fi fost el împărat şi o fi vrut să-şi facă ceva asemănător împăraţilor romani, da’ timpul nu l-a iertat. Conştient că nici pe mine timpul nu mă iartă, am plecat spre Turnul Eiffel. Că se vedea. După ce am intrat pe străzi, nu s-a mai văzut. M-am bazat pe instinctual meu de orientare şi m-am rătăcit. Nu-i bai! Am ajuns lângă casa în care a creat Voltaire, am intrat printr-un fel de cartier de ambasade, am văzut femei frumoase, oameni absolut civilizaţi şi, în fine, am ajuns la turn.

Simbol al Parisului şi al Franţei, incredibilă creaţie inginerească, Turnul Eiffel nu m-a impresionat, estetic vorbind, deloc. E mare, e grandios, e incredibil, epitetele sunt puţine pentru a-l descrie. Cel mai mult mi-a plăcut un părculeţ, cu băncuţe, cu lacuri la suprafaţa cărora luceau în lumina amurgului spinările unor crapi. Mi-am adus aminte de prietenii mei pescari de acasă. Ţăranul e tot ţăran, chiar şi ajuns la Paris…

Foarte aproape de turn găseşti unul dintre cele mai impresionante muzee ale Parisului. Musée du quai Branly adăposteşte multe colecţii, absolute fascinante, realizate din piese venite din toate continentele lumii, mai puţin Europa. Muzeul n-ar fi existat dacă fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, n-ar fi făcut demersurile necesare. Muzeul e foarte aproape de Turnul Eiffel şi constă în trei clădiri impozante, realizate din sticlă, oţel şi beton.

Musée du quai Branly s-a născut prin contopirea Muzeului Naţional de Artă al Africii şi al Oceaniei cu Departamentul etnografic al Muzeului Omului. Din auzite, muzeul are vreo trei sute de mii de piese. Prin rotaţie, câteva mii sunt expuse zilnic. Oarecum controversat, Musée du quai Branly te uimeşte prin colecţiile sale de artă indigenă a unor triburi din Africa, Asia, Oceania şi America.

Muzeul e impresionant prin construcţie: are grădini, are un amfiteatru în are liber, clădiri suspendate pe piloni metalici şi o faţadă acoperită de plante agăţătoare peste care apa se prelinge în permanenţă. Dacă vrei o cascadă în mijlocul Parisului, aici o poţi descoperi.

În completare, muzeul mai are un teatru şi un cinematograf. Placa de la intrare îţi spune că Jacques Chirac a fost cel care a vrut să facă dreptate popoarelor din Africa, Asia şi Australia, contribuind la dialogul între civilizaţii. Aşa o fi, da’ io mă îndoiesc. Fostul preşedinte al Franţei a încercat ceva şi i-a şi ieşit. Nu vorbim aici de celebrele lui amante.În fine, m-am băgat şi eu în seamă, printre cei peste un milion de vizitatori raportaţi anual de Musée du quai Branly. Cam ce poţi să vezi acolo? Statuete din ceramică, lemn şi bronz, multe dintre ele decorate cu pietre preţioase şi semipreţioase, basoreliefuri, măşti rituale, ceramică, arme şi bijuterii, obiecte de tortură, ustensile de bucătărie, amulete, ţesături, pene împletite, jocuri din diferite material şi tot felul de alte “nebunii”. N-am văzut, dar am aflat că Musée du quai Branly are o fototecă de 66.000 de documente., 580.000 de fotografii şi 15.000 de plăci fotografice. În bibliotecă mai există 200.000 de volume şi 5.000 de periodice. Ho! Am venit ca turist…

M-am gândit că gata, nu mai pot pe ziua de azi şi că vreau să mă întorc în Montparnasse, s-o aud de la parter cântând pe enigmatica profesoară de pian. Da’ am tras de mine şi am văzut

Muzeul d’Orsay. Pe ăsta l-a inaugurat François Mitterand. Alt preşedinte al Franţei iubitor de artă, beutură şi femei. Aici îţi vine să leşini (a câta oară în Paris?). Muzeul d’Orsay nu înseamnă decât Cezanne, van Gogh, Degas, Monet. Renoir, Toulouse-Lautrec, Corot, Manet, Fantin-Latour, Boudin, Delacroix, Sisley, Puvis de Chavannes, Pissaro, Gauguin, Bonnard, Vuillard, Seurat, Wistler şi încă nişte oameni iubitori de penel. Te ia cu ameţeală.

Am vrut să mă întorc acasă pe jos. N-am mai putut. Metroul parizian e o variant. Lume multă. Cel mai mult mi-a plăcut că lumea citeşte. Ziare, reviste, romane, diverse, da’ citeşte. În Baia Mare m-am simţit mereu străin în autobus, pentru că nimeni nu citeşte. În Paris m-am simţit ca acasă…