Parisul în zece zile. Miercuri, ziua a treia

Dacă e miercuri, e Luvru, pentru că miercurea ai timp mai mult la dispoziţie pentru a vizita interminabilele colecţii de artă. E doar o amăgire, pentru că nu te ţin picioarele să urci şi să cobori scări vreme de douăsprezece ore, oricât de mult ţi-ar plăcea arhitectura palatului.

Ca să ajung la Luvru, am trecut prin Place de la Concorde, dominată de obeliscul situat în centru pieţei, un mastodont de granit roz cu care vice-regele Egiptului din 1831, Muhammad Ali, a cadorisit Franţa. Nu tot ce e mare e şi frumos, dar piaţa în ansamblu şi obeliscul în particular mi-au plăcut. După două zile de bântuit prin Paris cred că aveam deja un aer de parizian, pentru că un cetăţean pe care l-am bănuit a avea origini maghrebiene m-a întrebat cum poate ajunge pe Champs Élisées. Nu fusesem niciodată pe marele bulevard, da’ ştiam de pe hartă cam pe unde vine. I-am explicat omului şi cred că respectivul a rămas cu părere foarte plăcută despre cât de amabili sunt parizienii.

Din Place de la Concorde am intrat în Grădinile Tuileries, cu siguranţă cea mai celebră, veche şi importantă grădină din Franţa, la originea căreia stă dorinţa celebrei regine Caterina de Medicis. În mod normal, ai avea nevoie de o zi întreagă pentru a bate cu pasul toate aleile grădinii şi a admira rondurile de flori, arborii, fântânile, bazinele şi mai ales sculpturile care o decorează. În faţă se vede însă clădirea Luvrului şi atracţia capului de perspectivă pe care-l reprezintă e prea mare pentru a mai lăsa timp pentru alte frumuseţi. Arunc o privire grăbită spre bazinul rotund, loc în care a fost înhumat Jean Jacques Rousseau înainte de a fi dus la Pantheon şi mă grăbesc spre clădirea cenuşie din faţă.

Venind dinspre Place de la Concorde şi Grădinile Tuileries, Luvrul te întâmpină cu deja celebra şi nu mai puţin controversata piramidă din metal şi sticlă ce străjuieşte intrarea. Un rând care pare că nu se mai termină îmi sugerează că trebuie să mă înarmez cu răbdare. Noroc că am luat cu mine „Suflete cenuşii” a lui Philippe Claudel. După câteva zeci de pagini de lectură, plăcută, pentru că soarele nu arde încă, intru. Cobor nişte scări într-un foaier imens cu aspect de furnicar. Numeroase puncte de informare şi case de bilete sunt asaltate de reprezentanţii tuturor naţiilor şi raselor pământului şi observ cu surprindere că treaba asta nu mă deranjează prea mult, cu toate că aş fi vrut să fiu singur.

Mă decid cu greu şi până la urmă aleg să intru în imensul labirint încărcat cu obiecte ale trecutului şi opere de artă prin Galeria Richelieu. A urmat un veritabil maraton de zece ore, după care am abandonat lupta cu cultura, declarându-mă învins. Eram hotărât să rămân până la închiderea muzeului, dar mi s-a părut imposibil să mai merg două ore. E greu să descrii Luvrul în câteva fraze. Numai colecţia de pictură franceză cuprinde peste o mie de tablouri, distribuite în şaptezeci şi şapte de săli. Care săli nu sunt mici.

Unde mai pui că fiecare lucrare în parte este o capodoperă. Tentaţia e mare şi timpul e atât de scurt... Apoi, mai există colecţiile de pictură italiană, spaniolă, engleză şi flamandă, printuri şi desene. Cam vreo şase mii de tablouri...

În Luvru sunt locuri unde pierzi timp mult. În sala care găzduieşte pictura lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa, e o înghesuială incredibilă. Ai nevoie de multă răbdare şi de nervi de oţel ca să ajungi să admiri de aproape Gioconda. Aşa de fotografiat n-am fost în viaţa mea. E drept că nu eu am fost ţinta aparatelor de fotografiat, dar în Luvru toată lumea fotografiază cu o frenezie de parcă mâine s-ar desfiinţa toate aparatele de gen. Dacă ai intrat în muzeu, e imposibil să nu apari în sute de instantanee.

Imensă mi s-a părut colecţia de sculptură, precum şi cele dedicate Egiptului antic, Orientului Apropiat, Greciei, Etruriei şi Imperiului roman. De dimensiuni rezonabile e doar ultima colecţie, din punct de vedere cronologic, cea de artă islamică.

Până şi apartamentele lui Napoleon al III-lea ţi se par suportabile ca dimensiuni, după ce ai bântuit kilometri întregi printre sculpturi romane, etrusce şi medieval timpurii, urne funerare, basoreliefuri orientale, sarcofage şi stele funerare egiptene, vase din ceramică, alabastru, marmură, bronz, argint şi aur, bijuterii ale casei regale franceze, obiecte dintre cele mai felurite şi cu cele mai variate destinaţii posibile, din metal, lemn, lut, marmură, granit, bronz, fier, sticlă, metale preţioase, încrustate cu pietre preţioase şi semipreţioase. Pentru un om îndrăgostit de istorie, Luvrul e o nebunie frumoasă, fără sfârşit. În total, nu că am numărat, dar aşa am aflat, Luvrul numără peste patru sute de mii de piese în colecţiile sale.

După ce-am ieşit, am observat că nu sunt singurul epuizat. Pe gazonul din grădinile din apropiere se odihneau sute de persoane. Zic „se odihneau”, ca să nu spun „zăceau prăbuşite”, pentru că asta era senzaţia pe care o inspirau.

Montparnasse, din nou. O cafea mare era singurul lucru după care tânjeam. Am văzut câte ceva din Luvru şi realizez că un om poate fi fericit chiar şi atunci când îi ard tălpile. Şi pentru că momentele de fericire nu durează niciodată prea mult, adorm gândindu-mă că s-ar putea să nu revăd Luvrul niciodată.