Parisul în zece zile. Marţi, ziua a noua

După o noapte grea, cea mai grea din cele zece petrecute la Paris, m-am trezit cu o mare dilemă: ce pot să văd într-o singură zi, ţinând cont de faptul că ziua a zecea o rezervasem vizitării palatului Versailles?

Am început cu o lungă plimbare prin cel mai mare cimitir parizian şi unul dintre cele mai celebre din întreaga lume, cimitirul Père-Lachaise, cunoscut şi sub numele de „cimitirul de est” şi având, de vreo două decenii, statutul de monument istoric. Proiectat în urmă cu 310 ani, cimitirul Père-Lachaise este un veritabil muzeu în aer liber şi o imensă grădină, în acelaşi timp, cuprinzând numeroase specii de plante şi copaci ce străjuiesc marile axe şi mai micile alei ale cimitirului. În primii ani după darea sa în folosinţă, cimitirul nu s-a bucurat de o prea mare popularitate, din cauză că este situat pe o colină şi cartierul din apropiere era unul sărac. A fost nevoie ca un primar al Parisului să mute rămăşiţele pământeşti ale lui Molière, Pierre Abélard, Héloïse d’Argenteuil şi La Fontaine în Père-Lachaise pentru ca cimitirul să necesite în mai puţin de o jumătate de secol cinci măriri succesive.

Cimitirul, extrem de vizitat, cuprinde alături de cele aproximativ 70.000 de morminte o biserică, un portal principal al timpului, un „cartier” al mareşalilor imperiului, un porumbar, un crematoriu, mausoleul în care a fost depus Adolphe Thiers şi un memorial pentru soldaţii care au murit în luptele primului război mondial. Aici se află mormintele mareşalilor lui Napoleon: Augereau, Davout, Kellerman, Murat, Ney, Massena şi Mortier. Alte personaje celebre înmormântate aici sunt Eugene Delacroix, Marcel Proust, Oscar Wilde, Edith Piaf, Maria Callas, Balzac, Frederic Chopin, Jim Morrison, Paul Eluard, Ernst Max, Corot, Daladier, Daumier, Simone Signoret şi Seurat. Despre mormântul Mariei Callas ştiam că e gol, pentru sora ei a făcut demersurile necesare pentru a o incinera, după care i-ar fi aruncat cenuşa deasupra Mării Egee.

Dintre românii celebri înmormântaţi aici am dat de mormântul Marthei Bibescu şi cel al lui George Enescu, scris neapărat Enesco.

Mai mult decât în cimitirul Montparnasse, în cimitirul Père-Lachaise ai nevoie de o hartă pentru a descoperi mormintele oamenilor celebri.

M-am dezumflat total după ce am ajuns la Centrul Cultural Georges Pompidou. Marţea e închis. În fiecare an, instituţia are 6,6 milioane de vizitatori. Anul acesta o să raporteze cu unul mai puţin, spre marele regret al respectivului. Dincolo de lucrările de artă expresioniste şi de avangardă, mă interesau în mod cu totul special sălile de lectură şi biblioteca Centrului. Adevărul este că nu poţi să acoperi în zece zile decât o mică parte din tot ceea ce oferă Parisul şi plăcerea de a vizita oraşul nu merită transformată într-o cursă contracronometru, sortită oricum eşecului, dacă îţi propui să vezi tot ce se poate vedea în acest oraş absolut minunat.

Centrul Cultural Georges Pompidou nu este singurul muzeu pe care l-am ratat. Din păcate. Poate cândva, dacă există miracole, am să văd Muzeul de Istorie a Franţei, Muzeul Picasso, Muzeul Orangerie, Muzeul Pasteur, Muzeul de Artă şi Istorie Iudaică, Muzeul Parfumului, Muzeul Vinului, Muzeul Naţional al Evului Mediu, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Magiei, Muzeul Naţional de Sport, Muzeul Fumatului şi Muzeul de Arhitectură şi Patrimoniu.

Ar mai fi de văzut numeroase palate şi case memoriale, catedrale şi biserici, grădini şi parcuri, pieţe şi monumente de for public. Am văzut, în schimb, Sainte-Chapelle, pentru că bazilicile pot fi vizitate în fiecare zi.

Sainte-Chapelle este o capodoperă a arhitecturii gotice medievale, din vremea regelui Ludovic al IX-lea, cu adevărat impresionantă prin statuile din interior, vitraliile şi ferestrele pictate ce reprezintă peste o mie de scene biblice. Aş fi vrut să ajung şi la bazilica Saint Denis, locul unde au fost înmormântaţi numeroşi suverani ai Franţei, dar era deja târziu şi respectiva bazilică e situată undeva într-o suburbie nordică a Parisului.

Am pornit spre Montparnasse, cu gândul de a mai trece odată prin grădinile palatului Luxemburg. Aşa am dat, fără să ştiu că e atât de aproape de palatul Luxemburg de bazilica Saint Sulpice, a doua ca mărime din Paris, după Catedrala Notre Dame. Ştiam că aici a fost botezat marchizul de Sade, ceea ce demonstrează că nu toţi cei botezaţi au în timpul vieţii lor vreo legătură cât de mică cu credinţa. Câteodată e bun şi norocul la ceva în viaţă, mai ales atunci când te lasă memoria.

Chiar uitasem de Saint Sulpice. Am verificat şi am văzut că într-adevăr există banda din alamă amintită de Dan Brown în „Codul lui da Vinci”, care leagă obeliscul de pe peretele nordic al bisericii de partea sudică a acesteia, după ce trece prin altar şi despre care autorul best-sellerului susţine că este primul meridian zero al Pământului, numit şi „Linia rozei”. Mai impresionantă decât această bandă metalică este la Saint Sulpice tabloul pictat de Delacroix „Lupta lui Iacob cu îngerul”. Am mai trecut o dată prin grădinile Luxemburg şi peste puţin timp am ajuns în Rue Pernity. Peste câteva ore urma să înceapă ultima zi la Paris.