Parisul în zece zile. Marţi, ziua a doua

8 Rue Pernity, Montparnasse. Etajul unu. Din bucătărie se vede o curte interioară, cu flori pe marginea unei alei. De la parter se ridică o muzică discretă. Iniţial am crezut că-i oareşceva CD. După câteva zile am aflat că parterul e locuit de o doamnă în vârstă, profesoară de pian. Ioana, gazda mea, e mare prietenă cu somnul, motiv pentru care mi s-a rezervat onoarea de a face cafeaua.

O mică bibliotecă improvizată într-un colţ al camerei conţine câteva zeci de volume de literatură în limba română. Franceza mea aproximativă şi suferindă a putut să-şi continue somnul, învăluită în aburii cafelei. Am ales un volum mic, cu speranţa că o să-l şi săvârşesc în ziua respectivă. S-a nimerit să fie Povestea târfelor mele triste a lui Gabriel Garcia Marquez.

Dimineţile sunt liniştite în Montparnasse. Poate pentru faptul că locuitorii cartierului se culcă târziu. Lume boemă. Cam la un sfert de oră de mers pe jos se află una dintre intrările cimitirului Montparnasse, cea din strada Froidevaux, un obiectiv turistic important pentru capitala franceză. Realizat în 1824, pe terenurile a trei ferme, a fost iniţial cunoscut sub numele de Cimitirul de Sud.

O hartă a cimitirului îţi arată locurile unde îşi dorm somnul de veci o sută de personalităţi, în special intelectuali francezi: Charles Baudelaire, Guy de Maupassant, Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Edgar Quinet şi Larousse. Cimitirul e împărţit în divizii şi e străbătut de bulevarde, străzi şi alei. Aici se află şi mormintele câtorva români celebri. Găsesc mormântul lui Cioran cu oareşceva dificultate.

Pe placa de marmură, fixate cu mici pietricele, mai multe bancnote româneşti arată că locul e vizitat. La Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi şi Tristan Tzara regăsesc aceeaşi simplitate. În 1910, Brâncuşi a realizat „Sărutul”, statuie care a fost destinată să orneze mormântul unei rusoaice care s-a sinucis din dragoste. Din pură întâmplare am descoperit mormintele lui Porfirio Diaz, fostul preşedinte al Mexicului, mort în exil, la Paris, Julio Cortazar şi Samuel Bechett. 

Nu departe de cimitir se află unul dintre cele mai ciudate muzee din lume, Les Catacombes. La aproximativ douăzeci de metri sub nivelul actual de călcare, aproximativ un kilometru şi jumătate de culoare şi încăperi, conţine oasele a şase milioane de parizieni. Culoarele subterane, foste cariere de piatră din perioada romană, fac parte dintr-o reţea de aproximativ trei sute de kilometri, dar doar o mică parte a primit în secolul al XIX-lea actuala destinaţie. După ce cobori vreo nouăzeci de trepte pe o scară în spirală, ajungi la un culoar ce duce la o vastă încăpere numită „Atelierul”. Camera respectivă a servit de-a lungul timpului organizării unor întruniri clandestine: sabaturi ale vrăjitoarelor, întâlniri ale grupurilor de contrabandişti sau ale membrilor unor societăţi secrete. Deasupra intrării în osuar te întâmpină o inscipţie: „Opreşte-te! Aici e imperiul morţii!”

Majoritatea osemintelor au fost aduse din Cimitirul Inocenţilor, dar în secolul al XVIII-lea au fost aduse schelete şi din alte cimitire. După mai multe plângeri adresate de parizienii care locuiau în apropierea Cimitirului Inocenţilor primăriei, Consiliul de Stat a decis, în 1785, închiderea şi evacuarea cimitirului. Osemintele a milioane de parizieni au fost transferate în catacombele subterane din capitala Franţei, până în 1814 aici fiind aduse şi oseminte din alte cimitire.

În timpul revoluţiei franceze din 1789 aici au fost aduse victimele masacrelor. Iniţial, oasele au fost aruncate în grămezi macabre. Abia în vremea lui Napoleon au fost aranjate în modelele şi mozaicurile ce pot fi văzute astăzi pe pereţi. Preoţii au sfinţit culoarele, după care osemintele au fost transportate cu căruţe, convoaiele deplasându-se doar în perioada nopţilor.

În timpul celui de-al doilea război mondial, culoarele au fost folosite de membrii Rezistenţei franceze. Accesul în galerii a fost interzis în perioada 1995 – 2006, când au fost realizate lucrări de renovare. Cam un sfert de milion de curioşi vizitează anual aceste culoare ale morţii.

O gură de aer proaspăt e reconfortantă după vizita asta. Undeva în depărtare se vede turnul Montparnasse. Ridicat între 1969 şi 1972, turnul are 56 de etaje de birouri. Doar la ultimul etaj, oferind o privelişte incredibilă pe o rază de patruzeci de kilometri, se află o terasă şi un restaurant. În Montparnasse nu se construiesc clădiri înalte, motiv pentru care se vorbeşte că s-ar fi dat sume uriaşe pentru ca primăria să aprobe ridicarea turnului cu o arhitectură foarte simplă.

Am intrat în vreo două mici galerii de artă contemporană. Cartierul nu duce lipsă de aşa ceva, ele dând un farmec aparte zonei, dominată în cea mai mare parte de terase, cafenele, bistrouri şi restaurante boeme. Am vrut să beau o bere franţuzească, da’ nu aveau. Vinurile erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Cam orice e scump în Paris. În afară de vizitarea cimitirului Montparnasse, care nu costă nimic. În afară de timp. Am observat că mersul pe jos în exces mă oboseşte. Oricât de spectaculos ar fi traseul urmat.

O fi şi vârsta de vină. Am adormit cu gândul la Luvru. Miercurea, marele muzeu e deschis până la 22.30, motiv pentru care am ales ziua respectivă pentru a-l vizita.