Parisul în zece zile. Luni, prima zi

Zece zile în Oraşul Visurilor pot reprezenta un veritabil tur de forţă. Oricum, oricât te-ai strădui, nu poţi acoperi tot ce ţi-ai propus să vezi. Îţi rămâne să visezi că te vei întoarce cândva într-unul din cele mai frumoase oraşe şi interesante oraşe ale lumii.

Cele mai multe muzee sunt închise lunea (şi) în Paris. Oraşul are însă o ofertă turistică atât de mare, încât nu ai cum să te plictiseşti. Inima Parisului, Île de la Cité, e deschisă şi lunea.

Prin secolul al III-lea î.Hr., parisii, adică luntraşii, au ridicat o cetate fortificată pe această insulă a Senei, cu o lungime ceva mai mare de un kilometru, multă vreme constituind un loc de trecere a râului. În vremea romanilor, aşezarea dezvoltată aici a primit numele de Lutetia Parisiorum. Distrusă de invadatorii barbari, aşezarea a fost refăcută şi fortificată din nou, servind, începând cu secolul al VI-lea, drept cetate de scaun a regilor franci, situaţie menţinută până în veacul al XIV-lea.

Insula e dominată de Catedrala Notre-Dame, unul dintre simbolurile oraşului. În acest an s-au împlinit 850 de ani de la începerea construcţiei, motiv pentru care din interiorul catedralei, de la bancomate amplasate pe părţile exterioare ale culoarelor care înconjoară corul, turiştii pot achiziţiona monede aniversare. Doi euro nu reprezintă o avere, aşa că mi-am permis şi eu această investiţie.

Capodoperă a arhitecturii gotice, catedrala a servit ca loc de întâlnire a breslelor de meşteşugari, a fost un centru cultural renumit în întreaga Europă medievală şi tot aici s-au petrecut numeroase evenimente importante din istoria Franţei: încoronări de regi, nunţi regale (probabil cea mai cunoscută fiind cea dintre Henric de Navarra şi Margareta de Valois, eveniment care a precedat Noaptea Sfântului Bartolomeu) şi încoronarea lui Napoleon Bonaparte, în 1804.

E greu de apreciat cam câţi turişti intră zilnic în catedrală. Se spune că aproximativ nouă milioane de oameni trec pe aici în fiecare an. Aşa o fi, că am stat la un rând care începea încă de pe podul care leagă insula de malul stâng al Senei. Statul ăsta la rând are şi foloasele lui; ai timp să admiri faţadele sudice şi vestice ale catedralei, cu turnurile gotice, cu scena Judecăţii de Apoi care domină portalul central şi cu galeria celor 21 de statui ale regilor din Vechiul Testament. E drept că acestea din urmă sunt copii, originalele fiind distruse în 1789 de către revoluţionarii francezi, care au crezut că statuile respective îi reprezintă pe regii Franţei. Ceva mai sus, Galeria Himerelor găzduieşte figuri groteşti de demoni, păsări fabuloase şi animale ciudate.

Interiorul gotic impresionează prin zecile de bolţi, numeroasele vitralii şi cele trei rozase magnifice, cea nordică având un diametru de 21 de metri. Orga catedralei, cu cele 6.000 de tuburi ale sale, este cea mai mare din Franţa. Sacristia, situată în partea de sud a construcţiei, adăposteşte tezaurul catedralei, format din manuscrise medievale, vase liturgice din aur şi argint şi racle cu moaştele sfinţilor. În partea de nord a catedralei se află o stea din bronz care marchează centrul oficial al Parisului, de la care sunt măsurate toate distanţele drumurilor din Franţa.

Imediat ce-am ieşit din catedrală am vrut să văd locul unde a fost ars pe rug Jacques de Molay, ultimul Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri. E situat în capătul vestic al insulei, ce se termină cu un cochet parc umbrit de copaci. O plachetă simplă marchează locul execuţiei. În apropiere se află o impunătoare statuie ecvestră a lui Henric al IV-lea, regele care a înlocuit dinastia de Valois cu dinastia de Bourbon.

Merită văzut şi imensul Palais de Justice, fost sediu al Parlamentului francez, reconstruit în secolul al XIX-lea. Pe Quai de l’Horloge se află celebra Conciergerie, cea mai veche parte a palatului regal, care a servit vreme de mai bine de cinci secole drept închisoare. Am văzut aici, de curând restaurată, celula în care a fost închisă regina Maria-Antoaneta. Conciergerie posedă un ceas impresionant prin faptul că datează din 1370 şi pentru că, situat într-un turn, acesta funcţionează încă.

Île de la Cité este legată de Île St.-Louis prin Pont St.-Louis. Mai mică decât Île de la Cité, insula este spectaculoasă datorită clădirilor sale elegante. Nu întâmplător i se spune şi Insula romantică. În evul mediu, aristocraţia franceză a transformat această insulă într-o zonă rezidenţială. Fără a avea obiective turistice la fel de impunătoare ca şi sora ei mai mare, Île St-Louis beneficiază de numeroase galerii de artă. Am văzut aici lucrări de artă contemporană, dar şi impresionante colecţii de artefacte din cele mai îndepărtate zone ale lumii. Cel mai mult mi-a plăcut o galerie cu piese din India antică, în cadrul cărora se distingea un minunat Shiva dansând.

Se făcuse deja târziu şi am amânat pentru o altă zi plimbarea pe Sena cu unul dintre vaporaşele cochete cu acoperişul de sticlă. N-a fost cea mai fericită hotărâre, dar nu le poţi face pe toate. Mi-era şi foame, îmi ardea buza după o ţigară şi abia aşteptam să beau o cafea. Restaurante şi cafenele cu terase cochete nu lipsesc în zonă, în special pe malul stâng al Senei. Preţuri mari pentru buzunarele unuia ca mine, dar merită.

Mi-am încheiat prima zi în Montparnasse, „reşedinţa” mea pentru următoarele zece nopţi. A fost seara în care m-am întâlnit cu câţiva conaţionali, alături de care mi-am dat seama că există şi români fericiţi. E drept că respectivii lucrează la Universitate, sunt apreciaţi, sunt bine plătiţi şi, în general, nu prea au griji. Mi-a plăcut că am discutat mai mult despre istorie, domeniu în care mă descurc aproximativ. Altfel era de rău, pentru că Ioana, Magda şi Bogdan sunt fizicieni care lucrează în cadrul unor proiecte de cercetare şi fac nişte scule cu care măsoară cantitatea de radiaţii venite din spaţiu şi despre care am înţeles că ne bombardează şi ne străbat una-ntr-una şi mereu. Aş fi tăcut mai mult şi mai adânc decât am făcut-o în Notre-Dame. a fost ziua întâi. Şi am văzut că e bine.