Parisul în zece zile. Joi, ziua a patra

În a patra zi, am ajuns la palatul care găzduieşte astăzi Senatul francez, Palatul Luxembourg. Construit la începutul secolului al XVII-lea, din dorinţa reginei Maria de Medici de a avea un palat asemănător celui din Florenţa sa natală, Palatul Luxembourg este considerat exemplu de arhitectură clasică franceză din secolul al XVII-lea, un punct culminant al construcţiilor de castele.

Grădinile Luxembourg sunt absolut fantastice. Acoperind o suprafaţă de aproximativ douăzeci şi cinci de hectare, grădinile cuprind mai mult de două sute de statui, nenumărate ronduri de flori şi tipuri de arbori, chiar şi castani, fântâni şi bazine cu apă. Chiar la intrarea din partea de sud a grădinilor, câţiva îngrijitori se ocupau de toaleta matinală a câtorva ponei.

Pe gazonul dintre aleile grădinilor poţi vedea oameni de diferite vârste, cu diferite preocupări. Printre altele, un grup eterogen din punctul de vedere al vărstelor membrilor săi practica thai chi. I-am admirat vreo zece minute, după care mi-am continuat preumblarea, zgâindu-mă la statui. În apropierea fântânii Maria de Medici, am descoperit un mic chioşc, unde cred că se vinde cea mai ieftină cafea din tot Parisul, adică doar un euro.

Grădinile Luxembourg reprezintă un loc ideal pentru pasionaţii de citit. Din păcate, pe la prânz a început să se înnoreze.

În apropierea Palatului Luxembourg se află Muzeul Luxembourg, primul muzeu francez, deschis publicului în anul 1750. Acesta a găzduit o vreme picturi ale unor mari maeştri, printre aceştia numărându-se Rubens, Leonardo da Vinci, Veronese, Tiţian, Puossin, Rembrandt şi van Dyck. După ce respectivele picturi au fost transferate la Luvru, Muzeul Luxembourg a devenit muzeu de artă contemporană, găzduind numeroase expoziţii temporare.

Nu departe se află Muzeul Cluny. Acesta a fost în secolul al XV-lea o mănăstire a călugărilor benedictini, ridicată pe ruinele unor băi galo-romane din secolul al II-lea, care pot fi vizitate şi astăzi. Colecţia de artă şi de piese medievale, inclusiv bizantine şi copte, este impresionantă. Aici se află cele douăzeci şi una de capete de piatră ale regilor lui Iuda, sculptate în jurul anului 1220 pentru faţada catedralei Notre Dame din Paris şi dărâmate de revoluţionarii francezi.

Parterul fostei abaţii medievale cuprinde încărerile destinate în antichitate saunei, băilor clade şi a celor reci şi unui gimnasium, aceste băi presupunându-se că au aparţinut breslei bogate a luntraşilor. Tavanul uneia dintre aceste încăperi se înalţă până la patrusprezece metri înălţime, iar capitelurile coloanelor care susţin bolta au forma provelor unor nave.

Etajul conţine piese de podoabă medievale (cruci, brăţări, centuri, coroane votive aparţinând regilor vizigoţi), celebrele tapiţerii alegorice din care face parte „Doamna cu inorogul”, numeroase piese de mobilier medieval, ţesături flamande din mătase şi lână. Nu departe de Muzeul Cluny se află celebra universitate Sorbonne. Numele universităţii vine de la un călugăr, Robert de Sorbon, care a întemeiat aşezământul cultural, la începutul secolului al XIII-lea, pentru a oferi cazare şi susţinere financiară tuturor studenţilor sosiţi la Paris din toată lumea creştină. Mi-am adus aminte că multă vreme şi Cioran a fost student aici, chiar dacă numai creştin n-a fost.

În fine, ultimul obiectiv pe care mi l-am fixat spre vizitare în ziua respectivă a fost Pantheonul, locul în care sunt îngropaţi Voltaire, Rousseau, Victor Hugo, Marat, Zola, Mirabeau, Alexandre Dumas, Louis Braille şi Marie Curie. Clădirea a fost finalizată în timpul revoluţiei franceze, ceea ce a făcut ca destinaţia sa iniţială, aceea de biserică, să fie schimbată în aceea de clădire care să adăpostească rămăşiţele pământeşti ale marilor oameni ai Franţei. Arhitectura clădirii se inspiră din aceea a Pantheonului de la Roma. La Roma n-am reuşit să ajung niciodată...

Am zis că văd Pantheonul şi gata, dar am bifat un obiectiv. Foarte aproape de Pantheon se află biserica St. Etienne şi nu rezist tentaţiei de a mai vizita o biserică. Dacă nu fac treaba asta niciodată acasă, măcar în concediu să mai recuperez ceva, cu toate că nu cred să mă ajute. La St. Etienne e îngropat Blaise Pascal, da’ nici pe el nu cred să-l fi ajutat cu ceva.

M-a prins ploaia pe drumul de întoarcere. E o ploaie scurtă, caldă, de vară. Aproape că nici nu o simt. Mă gândesc că e bine că plouă, ca să fie mâine soare şi să pot vedea apusul de la Sacre Coeur.