Părintele romantismului german

Jurist, om de stat, naturalist, dar mai presus de orice poet, Goethe a oferit culturii germane un loc binemeritat în cultura universală. Creatorul lui Werther şi al lui Faust şi-a clădit o glorie de neşters, influenţând generaţii întregi de scriitori. A fost un erou pentru întreaga Europă literară, dar renumele lui Goethe, considerat părintele romantismului, a atins cele mai înalte culmi ale sale în Germania.

Johann Wolfgang Goethe şi-a petrecut copilăria printre cărţi – o copilărie fericită, alături de o mamă mereu bine dispusă şi plină de fantezie şi un tată autoritar, dar iubitor, Johann Gaspar Goethe, care lucra în administraţia imperială, la Frankfurt, pe Main, oraşul în care s-a născut Goethe, în 1749.

Împreună cu sora sa Cornelia, Goethe a primit o educaţie completă, sub îndrumarea unui tată grav şi serios, care acorda o importanţă deosebită pregătirii copiilor săi. Bogata sa bibliotecă a fost locul unei ucenicii literare susţinute de cunoştinţele preceptorilor, care l-au iniţiat pe tânărul Goethe în tainele ştiinţelor, ale limbilor străine, picturii şi muzicii. Mai mult decât orice, Johann Wolfgang a fost captivat de poezie, fiind convins că în acest domeniu îşi va putea clădi o carieră.

Tatăl său a vizat pentru el un viitor diferit şi l-a obligat să urmeze cursurile de Drept. Astfel, Goethe s-a văzut nevoit să renunţe la plecarea spre Göttinger, unde spera să studieze filologia şi să se îndrepte spre Leipzig, pentru a urma Dreptul.

În 1765, a ajuns la Leipzig, la vârsta de şaisprezece ani. Oraşul era la acea vreme unul modern, în plină efervescenţă, deschis numeroaselor influenţe venite din toată Europa. În acest creuzet al unei culturi vii, susţinute de o elită educată, universitatea era focarul Luminilor germane.

Goethe a renunţat repede la cursurile de Drept, care îl plictiseau, preferând să participle la cursurile lui Christian Fürchtegott mGelbert, unul dintre promotorii „Sturm und Drang” şi la cursurile de la Academia de Arte Frumoase. Tot aici a încercat pentru prima oară gelozia şi nefericirea în dragoste, care aveau să-i inspire primele versuri, arse în cea mai mare parte în anul 1767.

Un an mai târziu, îndurerat de iubirea neîmpărtăşită şi slăbit de un început de tuberculoză, Goethe s-a întors la căminul părintesc, unde a regăsit afecţiunea mamei şi a surorii lui.

În 1770, a reluat cursurile de Drept, de această dată la Strasbourg, unde   s-a împrietenit cu Johann Gottfried Herder, mai mare decât el cu cinci ani, cel care a avut asupra sa o influenţă considerabilă şi i-a fost mereu alături. Tot acolo a întâlnit-o pe Friedericke Brion, fiica pastorului din Sesenheim, cu care va avea o idilă ce va inspira Poemele de la Sesenheim.

După încheierea studiilor de Drept, Goethe a profesat ca avocat la Frankfurt şi apoi la Wetzler, sediul Camerei Imperiale de Justiţie. Pledoariile sale au fost modeste şi lipsite de convingere, fiindcă nimic nu îl atrăgea spre această meserie, aflată la antipodul veritabilei sale pasiuni. De fapt, nu-l interesa decât literatura, şi, în cei patru ani de activitate juridică, a participat la doar douăzeci şi opt de procese.

Veritabilul său debut literar s-a produs în 1773, cu o dramă istorică, care aducea în prim-plan un erou al Evului Mediu cavaleresc. Scrisă în stilul „vechi german”, drama a stârnit admiraţia preromanticilor, deschizându-i porţile succesului.

Doar pentru o scurtă perioadă, Goethe a fost preocupat exclusiv de dragostea pe care i-a purtat-o Charlottei Buff, deja logodită cu Johann Christian Kestner, care a tolerat curtea asiduă pe care tânărul scriitor i-a făcut-o viitoarei sale soţii. „Lotte” l-a lăsat să înţeleagă că între ei nu poate exista decât o sinceră prietenie şi i-a alungat speranţa unei iubiri imposibile. Această pasiune fără sorţi de izbândă i-a inspirat lui Goethe o operă ce a stârnit un entuziasm uriaş: Suferinţele tânărului Werther.

Scrisă în numai şase săptămâni, parcă pentru a fugi de demonii care îl bântuiau după dureroasa experienţă cu Lotte, şi publicată în 1774, drama adoptă forma unui roman epistolar şi relatează patimile unui tânăr a cărui pasiune pentru Charlotte l-a determinat să se sinucidă.

Lucrarea a apărut la Leipzig, fără numele autorului, şi a fost imediat confiscată de autorităţi, care vedeau în ea o periculoasă apologie a suicidului. Nimic n-a putut însă împiedica fulgerătorul succes al romanului, răspândit în scurt timp în întreaga Europă. Toate mediile artistice s-au înflăcărat la citirea acestei poveşti de dragoste imposibile şi crude, care dă naştere unei veritabile „febre wertheriene”.

În Germania, tinerii se îmbrăcau à la Werther, cu frac albastru şi jiletcă galbenă, iar femeile adoptă „stilul” Charlotte, purtând rochii albe. În scurt timp a apărut şi un parfum – Eau de Werther; în parcuri au fost amplasate urne à la Werther la umbra sălciilor plângătoare. Dar medalia a avut şi un revers: numărul sinuciderilor a fost mai mare ca niciodată.

Goethe a fost şi el surprins de această reacţie extraordinară care i-a adus o celebritate nesperată. Napoleon a declarat mai târziu că romanul i-a plăcut atât de mult încât l-a citit de şapte sau de opt ori, iar numeroşi scriitori au reluat tema (Chateaubriand, Senancour şi Benjamin Constant).

Vorbind despre un „romancier care a ştiut să redea pasiunea gânditoare, pasiunea ce se judecă pe sine însăşi şi se cunoaşte fără posibilitatea de a se îmblânzi”, Madame de Staël considera că Werther este „cartea prin excelenţă a literaturii germane, de acelaşi nivel cu capodoperele culturilor de altă limbă”. Într-o vreme în care mulţi se îndoiau că Germania poate da lumii o capodoperă, Goethe a demonstrat că Germania poate egala literatura franceză.

Celebrat şi admirat de întregul continent, deşi abia a împlinit douăzeci şi cinci de ani, Goethe nu a izbutit să-şi găsească însă fericirea. Iubirea l-a trădat încă o dată, când s-a îndrăgostit de Elisabeth Schönemann „Lili”, cu care s-a logodit în aprilie 1775, pentru a o părăsi, chinuit de incertitudini. Invitat de ducesa Anna Amalia pentru a-l însoţi pe tânărul Carol-August de Saxa-Weimar, Goethe a sosit în noiembrie 1775 la Curtea din Weimar.

În acest oraş cu aproximativ şase mii de locuitori – un târguşor mai mare – nimic nu amintea de orgoliu şi putere. Micul ducat de Saxa Weimar s-a bucurat de o prosperitate economică relativă, vegetând într-o agricultură încă rudimentară, lipsită de orice activitate industrială. Totuşi, în câţiva ani, nepoata lui Frederic al II-lea de Prusia a început să cizeleze ducatul, punând bazele unui veritabil mecenat cultural. Astfel, Goethe a acceptat invitaţia şi, la rugămintea sa, în scurt timp, i s-a alăturat şi Johann Gottfried Herder. La Weimar, Goethe a cunoscut o altă Charlotte, prenume parcă predestinat, Charlotte von Stein, pentru care a nutrit vreme de zece ani o pasiune sinceră şi profundă, ilustrată de cele o mie şase sute de scrisori şi răvaşe pe care i le-a permis.

La Curte, Goethe a fost consilierul prinţului şi apoi ministru, formându-se în arta politicii. Animat de un zel neobosit, Goethe s-a dovedit un bun administrator, asigurând ducatului un buget, ocupându-se de amenajarea teritoriului prin releveuri topografice şi formarea unui cadastru fiabil, organizând strângerea impozitelor, recrutarea soldaţilor şi redeschiderea vechilor mine de argint din zonă.

Încrederea pe care i-a acordat-o ducele Carol-August a fost atât de mare, încât împăratul Joseph al II-lea i-a conferit în 1782 un titlu nobiliar. De atunci, Goethe, devenit Johann Wolfgang von Goethe, s-a putut aşeza la masa imperială, lucru interzis înainte de eticheta extrem de rigidă.

Noul politician a fost totodată poetul oficial al Curţii şi în această calitate a scris şi a pus în scenă numeroase piese de teatru, mergând chiar până la a interpreta el însuşi un rol în piesa Ifigenia în Taurida. În sufletul său s-au născut alte pasiuni, ca botanica, anatomia şi mineralogia, scriitorul descoperindu-şi o nouă vocaţie, aceea de naturalist. Dar toate aceste îndeletniciri l-au acaparat prea mult şi, relaţia cu Charlotte von Stein copleşindu-l, a preferat să se îndepărteze pentru o vreme de Weimar. În septembrie 1786, a părăsit discret oraşul şi s-a îndreptat spre Italia.

Conform propriilor sale mărturisiri, anii de şedere în Italia au fost cei mai fericiţi din viaţa sa. Primit bine la Roma, Goethe a cochetat cu pictura, fără un succes real, dar a descoperit cu această ocazie arta clasică a antichităţii, din care s-a inspirat pentru a croi o nouă Renaştere, manifestată în Elegii romane, din 1790.

Goethe a revenit la Weimar în 1788, unde a fost eliberat de mult prea numeroasele responsabilităţi politice, păstrând doar administrarea instituţiilor culturale ale ducatului, astfel că s-a putut consacra aproape exclusiv operei sale. Viaţa sa sentimentală a intrat şi ea în sfârşit pe un făgaş fericit atunci când a cunoscut-o pe Christiana Vulpius, stârnind însă consternarea Curţii, scandalizată de relaţia scriitorului cu o tânără croitorească. Dar Christiane a fost compania ideală pentru Goethe, iubitoare şi devotată, aşa încât cei doi s-au căsătorit în 1806.

Între timp, revoluţia franceză a constituit o nouă preocupare pentru poet, acesta participând la Campania militară din Franţa, în 1792, alături de ducele de Weimar. A asistat la bătălia de la Valmy, Victoria republicii franceze constituind pentru el începutul unei „ere noi a istoriei universale”. Dar speranţele pe care i le-a stârnit revoluţia s-au risipit repede.

Revenit la Weimar, Goethe l-a cunoscut pe Schiller, numit profesor de istorie la Universitatea din Jena, oraş vecin cu Weimar.

În 1794, Goethe a acceptat să colaboreze la revista fondată de acesta „Die Horen”, alături de cei mai de seamă savanţi ai epocii, precum fraţii Humboldt sau filozoful Johann Gottlieb Fichte. Acolo şi apoi în revista „Propileele”, înfiinţată de Goethe în 1798, au fost afirmate preceptele unei estetici germane clasice, bazate pe echilibru şi armonie. Această orientare artistică este deja vizibilă în Wilhelm Meister, anii de ucenicie (1796) şi a pecetluit renumele intelectual al ducatului Weimar, devenit unul dintre focarele culturii germane.

Schiller s-a stins din viaţă în anul 1805, iar Goethe a fost puternic marcat de moartea acestuia, mărturisind că şi-a pierdut „jumătate din viaţă”. Poetul avusese asupra lui o influenţă considerabilă, iar Goethe îi datora chiar prima parte a dramei Faust, publicată în 1806.

În ultimii ani de viaţă, Goethe s-a bucurat de un prestigiu unic în ţara sa şi în cercurile literare din întreaga Europă. În 1831, Goethe şi-a terminat autobiografia „Poezie şi adevăr”. Un an mai târziu, după ce i-a pierdut pe toţi cei dragi inimii sale, printre care şi pe fiul său, August, mort în 1830, la 22 martie, Goethe se stinge.