Parintele picturii moderne

„Opera lui Cézanne e atat de coerenta, atat de autonoma, incat nu apartine unei anumite lumi; e o lume in sine, care apartine infinitului si universalului si are solemnitatea lucrurilor care traiesc vesnic”, afirma Lionello Venturi. Pictura lui Cézanne a avut un impact urias asupra artei secolului al XX-lea, incluzand si arta abstracta. Nascut la 19 ianuarie 1839, la Aix-en-Provence, in apropierea Marsiliei, Paul Cézanne a facut parte dintr-o familie de origine italiana, ce se tragea din localitatea Cesana din Piemont. Pronuntia numelui este identica cu „seize anes”, adica saisprezece magari, fapt pentru care a fost luat peste picior de multe ori. Tatal sau a avut un atelier de palarii, afacere care a mers atat de bine, incat fostul palarier a infiintat in 1848 prima banca din oras. Paul a inceput sa studieze la gimnaziul din Bourbon, in 1852, fiind pasionat in special de studiul limbilor clasice. Aici s-a imprietenit cu Émile Zola, mai ales datorita pasiunii lor comune pentru literatura. In orchestra orasului Paul canta la corn, iar Zola la clarinet. Perioada „romantica” si faza „constructiva In 1857, Cézanne s-a inscris la scoala de desen din Aix-en-Provence. In muzeul orasului a vazut cateva tablouri si sculpturi clasice. Un an mai tarziu, Zola s-a stabilit definitiv la Paris, cei doi prieteni incepand un frecvent schimb de scrisori. La insistentele tatalui sau, Paul s-a inscris la Facultatea de Drept din Aix, dar in acelasi timp, l-a rugat pe Zola sa se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. Paul a ajuns in marele oras abia in 1861, unde s-a inscris la cursurile de desen ale Academiei „Charles Suisse”. A dat examen de admitere la Academia de Arte Frumoase, dar fara succes. Inca din tinerete a fost preocupat sa schimbe ceva in modalitatea de a reda formele si de a folosi intensitatea culorilor. Il pasionau profunzimile si nuantele cromatice „mai abrupte”, care sa atace mai puternic sensibilitatea privitorului. Lucrarile sale din perioada 1865-1870 alcatuiesc faza sa „romantica”. Foarte personale in expresie, in culori sobre, aspre si cu un stil foarte greu si incarcat, aceste tablouri se remarca mai ales prin subiectele inedite, marcate chiar de o anume violenta. In Paris s-a imprietenit cu Camille Pissarro. In urma sfaturilor acestuia, a inceput sa picteze in aer liber. La inceputul deceniului al saptelea, cu ajutorul lui Pissarro, alaturi de care s-a obisnuit sa picteze in natura, in imprejurimile Parisului, la Auvers, a inceput sa introduca in compozitiile sale principiile de culoare si lumina ale impresionismului. La sfarsitul acestei perioade a intrat in faza „constructiva”, caracterizata prin tusele paralele care construiesc la randul lor senzatia de masa. Ceea ce Pissarro l-a invatat mai cu seama pe Cézanne a fost sa priveasca in afara lui, sa studieze realitatea exterioara in loc sa se multumeasca doar a iubi si a uri modelul, si sa gaseasca in lumina si in umbra ratiunea oricarei forme. Tablourile pe care Paul le-a prezentat la Salonul Oficial i-au fost insa sistematic respinse. Intre timp, s-a imprietenit cu Guillaumin, Monet si Sisley, descoperind arta impresionista. Pentru un scurt timp a lucrat ca functionar in banca tatalui sau. Izolare si consacrare In 1874 si 1877, Cézanne a expus alaturi de impresionisti; a fost atacat cu mai multa violenta decat oricare altul dintre acestia si, desi solitar cu ei, descurajat de lipsa de rezultat practic al expozitiilor, s-a despartit de grup, asa cum au facut-o de altfel si Monet sau Renoir, sfarsind prin a se izola tot mai mult si a-si lungi sederile la Aix. Operele sale au fost considerate ridicole de catre majoritatea criticilor. In tot cursul anului 1882 a lucrat la Estaque, in apropierea Marsiliei, unde picta si Auguste Renoir. In 1886, Cézanne s-a certat cu Zola. Acesta din urma tocmai ii trimisese romanul „Capodopera”, pe care il terminase de curand. Cézanne s-a recunoscut in eroul principal al romanului, un pictor ratat, aflat in pragul sinuciderii, motiv pentru care s-a simtit profund jignit. In acelasi an, s-a casatorit cu Hortense, „amanta sa permanenta”. Paul a avut sansa de a primi o mostenire importanta, care i-a asigurat independenta financiara pentru tot restul vietii si dat posibilitatea de a picta fara sa fie presat de griji cotidiene. In 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard i-a organizat prima expozitie personala. In 1900, a expus la Expozitia Universala de la Paris. Din acest moment, a inceput sa fie cunoscut in lumea artei. In ciuda opozitiei permanente a publicului si a criticii ziarelor, reputatia lui a crescut. Cu toate acestea, maestrul paraseste foarte rar Aix-en-Provence, unde si-a cumparat un atelier in afara orasului. In ultimii ani de viata a lucrat mereu cu o energie nesecata. In 1904 a expus la Salonul Oficial de toamna, iar in 1905 la Salonul de toamna si la Salonul independentilor. Aceste expozitii l-au consacrat definitiv. Maestru al maestrilor In a treia faza a picturii sale, in solitudinea vietii sale din Aix, a inceput sa lucreze doar cateva subiecte de baza: naturi moarte cu obiecte din atelier, studii de corpuri diverse, peisaje din regiunea Muntelui Sainte-Victoire, privit de la distanta. Peisajele din ultimii ani, influentate puternic de noua pasiune a lui Cézanne pentru acuarela, au un aspect transparent si oarecum nefinisat. Aproape toata viata lui, Cézanne a fost un anticlerical convins. Spre sfarsitul vietii, a simtit nevoia sa se apropie de religia crestina pentru a afla in ea un sprijin dupa toate umilintele pe care le indurase. Cu tabloul „Les grandes Baigneuses”, realizat in ultima parte a vietii, a trecut la compozitii monumentale, in care corpurile formeaza o parte arhitectonica a intregului. La 15 octombrie 1906, Cézanne a pictat in aer liber. Din cauza ca a stat prea mult in ploaie, a contractat o pneumonie grava. Starea sa a devenit critica si la 23 octombrie 1906, Cézanne a murit. Ultima sa scrisoare a fost adresata negustorului de culori. Dupa moartea lui Cézanne, Picasso a pictat, in 1907, tabloul „Domnisoarele din Avignon”, care s-a vrut un omagiu fata de „Les grandes Baigneuses”. Picasso avea sa spuna despre Cézanne ca a fost singurul sau maestru si un adevarat parinte si precursor pentru artistii moderni. Chiar daca acest lucru este acceptat sau nu de critici, este clar ca viziunea sa artistica a fost diferita de cea a contemporanilor sai, cautand o maniera de exprimare care nu doar ca nu exista in epoca, dar nu putea fi nici macar imaginata de cei mai multi. Simbolistii, prin Maurice Denis, au vazut in el pe unul dintre maestrii lor. „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”, este „un Dumnezeu al picturii” afirma Matisse, in vreme ce Van Gogh si Gaugain au recunoscut ca ii datoreaza mult. Sa uluiesti Parisul cu un mar Opera lui Cézanne, sinteza ideala a reprezentarii naturaliste, marcheaza cu pregnanta evolutia artei moderne, al carei limbaj o revolutioneaza in directia unor experiente neasteptate. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor si directa sa referire la formele geometrice au facut ca pictura lui sa reprezinte puntea de trecere de la impresionism la cubism, prima perioada a acestei ultime orientari fiind numita de catre unii teoreticieni ai artei „faza cézanniana”. A trait perioade de fioroasa descurajare in mijlocul aversiunii generale. Admiratia pictorilor tineri a fost ca un fel de balsam moral in ultimii ani ai vietii sale. Nu si-a intrerupt niciodata munca indarjita si deznadajduita. Admiratia lui pentru Delacroix a durat toata viata si a fost interesat de realismul lui Courbet. In perioada in care a renuntat la pensula in favoarea spatulei, pictura lui a fost lipsita de clarobscur si de nuante cromatice, dar culorile sunt de o magnifica intensitate. A anticipat fovismul, expresionismul si cubismul. Omul care si-a dorit sa „uluiasca Parisul cu un mar” a deformat in mod voit obiectele, pentru a le reprezenta din diferite unghiuri, pentru a se misca in jurul lor si a le accentua consistenta volumetrica, a realiza, prin aceasta deformare, energia vitala a obiectelor. Prejudecatile criticii „Nu poti disimula o anumita teama in fata maretiei lui Cézanne, ca si cum ai intra intr-o lume necunoscuta, imensa, bogata si severa, cu piscuri atat de inalte, incat par inaccesibile. Si dupa ce ai ratacit in aceasta lume, vreo douazeci de ani de exemplu, si dupa ce i-ai admirat toate minunile in acompaniamentul unui cor de laude la adresa maestrului, cor care rasuna din toate partile de mai bine de patruzeci de ani, si daca te opresti pentru a cugeta la toate obstacolele pe care critica si artistii insisi le-au ridicat in fata intelegerii acestei lumi, ajungi la niste concluzii pline de pesimism cu privire la bazele teoretice ale criticii, cat si la slabiciunile omului care a zamislit aceasta lume, ca si cum individualitatea sa de om n-ar fi fost pe masura personalitatii sale de artist. Intr-adevar, prejudecatile criticii n-au fost inca inlaturate, chiar daca au capatat, astazi, alta coloratura decat cea de odinioara. Arta incompleta, geniu fara talent, artistul ratat, toata legenda pe care au inventat-o Zola, Duranty si intregul lor anturaj, au constituit multa vreme un obstacol pentru intelegerea artei lui Cézanne. Si astazi inca, cei mai buni dintre cei care au rasturnat aceasta legenda si au proclamat perfectiunea artei lui Cézanne, simt nevoia sa-l masoare dupa normele artei clasice, in loc sa recunoasca faptul ca fantezia sa nu e nici clasica, nici romantica, ci pur si simplu cezaniana.” – Lionello Venturi Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro