Părintele Nicolae de la Rohia sau Despre răs-timpul compasiunii

Virgil Ciomoș
Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca / DCSU, Filiala Cluj a Academiei Române
 

După Bucureștiul copi­lă­riei sale – cu lumina caldă a Pantelimonului și clopotele bisericii Capra –, Maramureșul a devenit a doua patrie a Părintelui Nicolae Steinhardt. Îmi amintesc de cât de bine se integrase el în acest spațiu aproape mitic, de firescul cu care își asumase duhul oamenilor și sălașurilor sale. Odată, am intrat împreună în casa unui gospodar de prin partea locului unde ne aștepta o tânără femeie, devenită mamă. Pruncul ei se ținea deja pe picioare și părea că ne așteaptă. Devenise, pentru noi toți, centrul atenției spre care convergeau liniile de fugă ale unui tablou aproape renascentist. Odaia adăsta, calm, într-o at­mosferă de cumințenie și curăție, într-o senină și generoasă ospitalitate. Părintele Nicolae părea să fie un membru al familiei, de vreme ce, după primele schimburi de vorbe, am constatat că nu noi eram invitații acelei case, ci mai degrabă tânăra mamă și Părintele însuși erau cei care mă invitaseră pe mine acolo. Purta peste bust un cojoc maramureșean și în picioare niște ghete meșteșugite în atelierele Țării Lăpușului.
Cu timpul, preluase ceva din alura sătenilor din acel ținut. Ajunsese unul de-al lor, chiar dacă fusese, cândva, „regățean și evreu”. Reu­șise această performanță pentru că a intuit, cred eu, dimensiunea universală a creștinismului, care transpare peste tot acolo unde este autentic. Inclusiv marca in­con­fundabilă a acelui mara­mureșean, cu al său salut cotidian „Lăudat fie Iisus Hristos”: laudetur Jesus Christus și cu al lui răspuns, in aeternum: „În vecii vecilor”. Ceea ce nu însemna că faptul de fi maramureșean trebuia sacrificat în vreun fel. În fapt, toată lumea saluta pe toată lumea în numele celui care ne-a asumat drept propriile-i mădulare. Nu era, oare, Hristos, preot în ritul lui Mel­chisedec, „cel fără de început și fără de sfârșit”? Alpha și Omega?
Spiritul escatologic al creștinis­mului era la el acasă și în Mara­mureș. Aceeași familiaritate cu duhul ținutului am constatat-o când am intrat, altă dată, într-un modest oficiu CEC, unde Părintele urma să retragă niște bani. Func­ționara i-a cerut doar semnătura pe un formular. Restul avea să-l completeze ea însăși. Pentru mine, era clar: știa pe de rost datele perso­nale ale Părintelui. Vedeam bine că nu aparențele persoa­nei erau importante pentru ea, ci prezența acesteia. Iar semnătura nu era, nici ea, o simplă declarație scrisă, ci un cuvânt indescifrabil, la fel de indescifrabilă precum persoana umană însăși. Părintele Nicolae avea acest dar extraordinar de a scoate la lumină misterul iden­tității ce se ascunde în fiecare dintre cei ce intraseră în contact cu el, chipul lor profund, netransfigurat încă. Restul – fie el formal, adică funcționăresc – era secundar.
Înain­te de toate, era bucuria întâlnirii directe, rezonanța „de la persoană la persoană”, de la mister la mister. Precipita, astfel, în noi tot ceea ce era mai bun și mai au­tentic, acel ceva care rămăsese uitat sub praful rutinei și dezabu­ză­rii. Exigența lui de sinceritate îi molipsea până și pe cei obișnuiți să perdureze în dubii și amânări, în scrupule și lașități.
Ce-i drept, nu toți reușeau să păstreze această deschidere, dar toți simțeau chemarea transfi­gurării. Ceea ce rămânea, totuși, diferit era felul său inconfundabil de a vorbi: elevat și precis, prevenitor și profund, curtenitor și persuasiv, într-o românească pe care noi, cei născuți după al Doilea Război Mondial, n-am mai apucat s-o auzim. Deși era un mare po­liglot și un traducător de real ta­lent, ne cerea adesea ajutorul pentru a găsi un cuvânt neaoș româ­nesc, înlocuit, între timp, cu nu știu ce neologism stângaci și anost.  

În stilul său liber și degajat, Pă­rintele Nicolae reușise să asume cultura tradițională a Maramu­re­șului păstrându-și alura de gentleman cosmopolit. De unde venea această ușurință? A fost destul de greu să-mi dau seama, de vreme ce impresiile sale – mărturisite, de alt­fel – despre tradiționalismul mo­zaic erau mai degrabă deferente.
Spiritul său nu putea accepta regresia extraordinarei spontaneități a rasei sale la ritualism și la tipic. Părintele era orice altceva, dar nu un personaj tipic, un „caracter”. Concluzia venea de la sine: pentru el, tradiția n-avea nimic de-a face cu... tradiționalismul. Maramu­reșul însuși era pur și simplu o des­chidere singulară spre universal. Pesemne că perspectiva mea asupra evreității fusese inadecvată. Mult mai târziu, mai ales datorită lui Lévinas și, prin el, enigmaticului Monsieur Chouchani, aveam să realizez paradoxul acestui straniu popor care întruchipa într-o ma­nieră singulară tocmai... universa­li­tatea. Un fel de „universalitate concretă”, ar spune Hegel.
Emergența monoteismului în ci­vilizația mediteraneeană și apoi în întreaga lume, survenise, în mod paradoxal, printr-un singur popor care, în plus, mai era și nomad. Marele eveniment provocase o dezrădăcinare a tuturor credințelor împărtășite de celelalte popoare, sedentare, care trenau în demultiplicarea unui politeism prolix, fără perspectivă. Or, marea și originala radicalitate a poporului evreu a fost curajul asumării, în istorie, a indeterminării lui Dumnezeu. Fiind increat, el „nu există” – doar creatura există, Dumnezeu este dincolo sau dincoace de ființă și, indeterminat fiind, nu are nici „măcar” un nume pronunțabil – până și noi, creștinii, ne rugăm să se sfințească Numele lui, dar nu știm care este acesta. Iată un popor concret, chemat să întrupeze universalitatea întregii umanități.
De aceea Hristos nu se putea întrupa decât în și prin această stirpe. Să ne amintim cazurile, extraordinare, de convertire la creștinism ale unor celebri evrei, între care acela al lui Simone Weil care era preferatul Părintelui. Prin analogie, numelui de Hristos, cel de dinaintea creației, avea să i se adau­­ge unul evreiesc – Iisus, mai pre­-cis, Yehoshua sau Yeshua. Ceea ce Marele Rabin Yitzhak Kadouri avea să confirme. Așa cum Dumnezeul universal a avut un singur om prin care s-a întrupat, tot așa a avut el și un singur popor menit să poarte istoriei lui. Inclusiv propriul său holocaust.
Desigur, nu doar Maramureșului îi era propriu acest creștinism de sorginte mozaică, adică universală, pentru care Dumnezeu însuși apa­re ca un... străin. Odată asumat, străinul însuși ne asumă la rându-i. Mi-am amintit că socrul meu, născut într-o comună teleor­mă­neană, povestea cum, seara, după ce toți terminaseră lucrul la câmp și se puneau la masă, trebuiau să invite în mod obligatoriu un... străin sau, în lipsa lui, un vecin pentru a putea începe cina. Un fel de pandant al străinului care s-a revelat ucenicilor în timpul cinei de la Emmaus. Greu de „împăcat cu rânza”, ieșea, așadar, pe uliță și striga în gura mare: „Cine vine la noi la cină, că nu mai pot de foame?!”. Când vecinii nu puteau onora invitația, se păstra un loc liber la masă, „pentru străin”. Pentru „evreul rătăcitor”, s-ar spune. Dar cum a reușit poporul evreu să-și păstreze „identitatea sa fără de identitate”, stranietatea sa, în tragica lui diasporă? Ne răspunde un alt evreu – Sfântul Pavel: nu este cu adevărat creștin cel care nu reușește să ia distanță față de propria lui determinație, temporală și temporară.
Apelul lui Dumnezeu are efectul unei metafore: când cheamă la el un pescar, îl face pescar... de oameni. Or, evreii luaseră deja distanță față de propria lor identitate concretă. Mai cu voie, mai fără voie... Să ne amintim de lungul drum al exodului. Prin Pavel, creștinismul n-a făcut decât să generalizeze această indeterminare pentru toate popoarele. Abia odată împlinită această din urmă operație s-a putut naște conceptul modern de cetățean – pandant al cetățea­nului Ierusalimului ceresc – al cărui „statut” este acela de a nu avea vreunul: nici sex, nici profesiune, nici religie determinată. Ceea ce nu înseamnă, evident, că cetățeanul nu are sex, profesiune sau religie determinată, ci doar că vocația lui este de a se putea comporta ca și cum n-ar avea sex, ca și cum n-ar avea profesiune, ca și cum n-ar avea religie determinată. În calitate de creștin, nu poți vota în funcție de toate astea pentru că nu votezi cu sexul, cu profesiunea sau cu religia determinată, ci cu Binele comun, al tuturor și al nimănui – de omni et nullo. Creștinismul ne eliberează de toate limitările noastre umane, prea umane. Iată, așadar, cum putea Părintele Nicolae să fie, simultan, maramureșean get-beget, dar și cetățean al lumii, eliberat de orice constrângere. Era, de altfel, și modul său autentic de a fi în lume ca și când n-ar fi fost în ea. Sau, invers, de a fi retras în mânăstire și de a organiza, chiar acolo, cenacluri literare. Monahismul îl porți cu tine oriunde. Prieteniile sale erau adevărate, reale, dar, în același timp, și inspirate de Cel de Sus, de Duhul care animă orice comunitate autentică. Atunci nu-mi dădusem încă seama de prezența Celui de-al Treilea. Nu știam, de pildă, de ce anume i se umezeau ochii când se întâmpla ceva „neprevăzut” în timpul întâlnirilor noastre. Sau de ce acorda o semnificație aparte, gravă, unora dintre gesturile noastre. De unde și exigența lui etică necruțătoare atunci când era vorba despre treburile cetății.

Pentru Părintele Nicolae, închi­soarea fusese holocaustul lui. De ce, atunci, un Jurnal al... fericirii? Este un mister pe care pare să-l fi pătruns în perioada anchetei, așa cum atestă debutul Jurnalului...: Duhul nu mai era, ca altădată, (doar) inspirator al vieții noastre cotidiene, el devenise părtaș la însăși această viață. El este printre noi, cu noi, chiar dacă viața noastră a devenit una suferindă. Ne îmbrăcăm, insistă Părintele nostru, nu doar în Cel al slavei, ci și în Cel al durerii și abjecției. Și, invers, destinul tragic al Hristosului este, în mod simultan, și unul al gloriei. Nu spunem, oare, despre crucea pe care și-a dat Duhul că este glorioasă? Este, de asemenea, curios că, atunci când acest simț (atât de „contemporan”) al cotidia­nității Duhului transpare în Evanghelii, uzul parabolelor dispare cu totul. Locul lor este preluat de... jurnal. Lucrurile devin serioase, adică reale, cum este cazul „jurnalului” lui Ioan: „am fost acolo” (la piciorul crucii), „am văzut” (apa și sângele) și „măr­turisesc pentru voi” (ca să credeți). Ioan, noul fiu al Mariei. Și că veni vorba de Ioan, este, oare, această neașteptată filiație o parabolă? Un simplu exercițiu de „asistență socială”? Dacă nu este? Apoi, trebuie să mai constatăm că Dumnezeu este slăvit până și de dușmani, chiar dacă sub forma parodiei sau a batjocurii. Nu apare, oare, scris deasupra crucii că „acesta” - ecce homo – este regele iudeilor? Nu avea el o coroană și o mantie nu mai puțin regale? Evreii înșiși strigau că nu au alt stăpân decât pe însuși Dumnezeu. Dar dacă se înșelaseră, totuși, în privința lui Iisus?

Insistența lor de a pune în ghili­mele rex iudeorum – „regele iu­deilor” – a eșuat: romanii au lăsat inscripția de pe cruce intactă, cu textul ei scris la propriu. De aceea, am putea derula șirul evenimentelor tragice ce a condus la exo­dul de pe cruce ca pe un fel de proslăvire „în negativ” a lui Iisus, ca Hristos. Ridicarea crucii ar fi, atunci, un fel de Ispas, desfigurarea chipului său, marcat de agonie, un fel de Schimbare la Față, expierea Duhului său, un fel de Rusalii și, în fine, ploaia care s-a iscat îndată după exodul de pe cruce, un fel de Botez.
Dar dacă, din nou, toate astea n-au fost niște simple metafore? De ce Iisus însuși și-a încheiat viața cu acel: „S-a (de)săvârșit!”. Să fi vorbit metaforic? Nu se împlinea, oare, pe cruce, promisiunea făcută de la început, de a restitui omului Duhul pe care îl primise la creație, dar pe care îl pierduse din singură vina lui. Într-adevăr, peste omul proaspăt creat, Dumnezeu Tatăl suflase Duh Sfânt pentru a și-l apropria ca fiu. Odată Duhul pierdut, i-a fost, totuși, redat de către Fiul tuturor fiilor, de cel care a acceptat, pentru o clipă (cea a morții), să fie abandonat de Tatăl – „Pentru ce m-ai părăsit?” – în schimbul înfierii tuturor celorlalți fii, pierduți. În acest fel, doar, putem vorbi despre Filioque, des­pre o transmisiune a Duhului – care purcede de la Tatăl – către fiii lui din stirpea umană, scurtcircuitând pe unic Fiul lui, care își sacrifică propriul Duh pentru cei mulți. În acest fel interpreta și Părintele Nicolae sintagma „frate de cruce”, singura apropriată pentru a poziționa pe cei care sufereau în temnițele comuniste.
Există, deci, o anume conversiune ce se petrece în viața creștinului asumat. Când Sfântul Petru este anunțat că va fi, la rându-i, crucificat, se cutremură de o atât de mare... slavă încât cere ca crucea lui să fie răsturnată cu capul în jos, în semn de smerenie. Or, tocmai smerenia îi deschide calea slavei de vreme ce, din această umilă poziție, nu putea vedea decât... cerul. Iată, prin analogie, cum anume jurnalul suferințelor din închisori poate fi unul al fericirii.
Ceea ce s-a întâmplat – la Jilava și aiurea – între proaspătul botezat – „cu apă viermănoasă” – și toți cei­lalți cu care s-a încrucișat într-un fel sau altul nu epuizează întotdeauna scena. Există, uneori, un al treilea personaj care nu poate fi sesizat decât printr-o atenție spe­cială, una verticală, secantă în raport cu planul intersubiectiv al vieții noastre cotidiene. Angoasat de presiunile crescânde ale anchetatorului, personajul nostru sesizează, deodată, că, între el și anchetator, se ivește o neașteptată soluție intermediară, care vine de la și prin Hristos. Avem, în con­secință, de a face, mai întâi, cu o atenție plană, orizontală, care se îndreaptă spre interlocutor (primul moment) pentru a se întoarce de la el cu semn schimbat (al doilea moment), „tăiată”, apoi, de un plan vertical, propriu celui care atențio­nează (al treilea moment). Cum se vede, locul de întâlnire al celor două dimensiuni – cea orizontală și cea verticală – nu stă doar sub semnul raporturilor plane dintre eu și tu, ci și sub semnul celor verticale dintre eu și tu, pe de o parte, și El, pe de alta. Din acest motiv, copula care leagă cele două cuvinte ale celei mai simple dintre propoziții – subiectul (numele) și predicatul (numele predicativ) – se conjugă la persoana a treia singular. Întreaga tehnică de compoziție a Jurnalului fericirii se bazează pe această „tăietură” operată la întâlnirea planului nostru cotidian, orizontal, cu cel vertical, al Originii.
Este ceea ce unchiul prin alianță al Părintelui Nicolae, Sigmund Freud, a definit prin sintagma „asociația liberă”. Într-adevăr, avem în Jurnal... două tipuri di­ferite de asociații: cele care atât de libere fiind nu se mai pot întâlni cu planul vertical – este vorba des­pre rubricile BUGHI MAMBO RAG, pline de un pitoresc (orizontal), dar goale de orice portanță (ver­ticală) – respectiv asociațiile accidentale, dar deloc arbitrare, care produc binecunoscutul après coup freudian, și pe care Părintele Nicolae le sesizase, deja, în opera lui Proust. Dificultatea majoră a înțe­legerii acestor din urmă asociații constă în faptul că, în mod paradoxal, après-coup-ul freudian nu are de-a face cu… memoria.
Anam­neza nu privește, aici, recuperarea „timpului pierdut”. În mod surprinzător, nici pentru Proust nu însemna asta. Într-un interviu timpuriu dedicat seriei de romane ce aveau să stea sub „timpului regăsit”, Proust însuși precizează că adevărata lor temă este cea a... inconștientului. Or, știm asta de la Freud, în inconștient nu există timp. Derularea inconștientului presupune, desigur, timpul, cum se întâmplă în vis, bunăoară, dar visul însuși nu este inconștientul, ci doar una dintre formațiunile sale, alături de simptom, actele ratate, cuvântul de spirit etc. Ca în cazul acestor din urmă formațiuni, avem de-a face cu un timp secund, cu totul special – Aristotel îi spunea aion –, care se cască în chiar interiorul timpului succesiv (mai mult sau mai puțin conștient), ca un fel de bulă, ca o lacună de eternitate astfel „temporalizată”.

Ne confruntăm cu aceeași dificultate când trebuie să definim esența timpului pe care îl trăim noi înșine, acela al contemporaneității. Ce înseamnă, mai precis, a fi contemporan? A fi în viață, alături de cineva? În acest caz, și Platon și Aristotel, care au trăit o vreme împreună în cadrul Academiei, ar putea fi asimilați... epocii contemporane. Dar și invers, există gene­rații care s-au născut în epoca noastră, contemporană, dar care nu mai sunt în viață, alături de noi. Este clar că sensul ultim al contem­poraneității nu se reduce la o simplă co-prezență de ordin intersubiectiv. Pentru a-l parafraza pe Nietzsche (atât de aproape de Freud!), contemporaneitatea re­le­vă mai degrabă un fel de inactua­litate (a eternității), devenită cum­va… actuală (temporală). În mo­­mentul în care Părintele Nicolae sesizează „prezența” unui al treilea personaj (în calitate de El hristic), ivit pe neașteptate „undeva” între anchetator și anchetat (între un eu și un tu), nu mai putem vorbi despre o anamneză, ci despre o contemporaneitate actantă ce survine în chiar lacuna de timp a anchetei, în chiar prezentul ei. Până la urmă, nici măcar timpul în care se derulează ancheta nu este cel vizat – cu tot cu lacuna lui – de vreme ce, așa cum aflăm din Jurnal..., același Hristos pare să fi fost contemporan cu autorul și în vremea copilăriei sale, când asculta clopotele Bisericii Capra. „Timpul” tăieturii lui Hristos are mai degrabă o valoare apocaliptică, el este cu adevărat răs-timpul dezvă­luirii.
Deși operează à propos de timp, el secționează timpul însuși pentru a face loc, în răs-timp, unei epifanii. Lacuna de timp a contem­pora­neității este, simultan, în timp și în afara timpului, așa cum și Hristos, este, atunci când intervine, într-un timp secund, propriu eternității sau, mai precis, în timpul mesianic pe care l-au invocat marii creatori ai romanului contemporan – Proust și Joyce.
Pentru cel din ur­mă, de exemplu, o astfel de experiență poartă numele de epifanie și ea este pusă explicit în legătură cu evenimentul Botezului, adică cu o clipă – în sensul platoni­cia­nului exaiphnes sau al heidegge­rianului Augenblick – în răs-timpul căreia tot ceea ce putem face este să rămânem în uimire, fără de cuvinte, într-o stare de infans proprie pruncului în chiar clipa Botezului. Sfântul Toma din Aquino, pe care Joyce îl citează în context, vor­bește despre o anume claritas a spiritului nostru creat, atins de Spiritul increat.
Încercând să-și amintească trecutul vieții sale de deținut, Părintele Nicolae se opreș­te „undeva” între prezent și trecut, într-o clipă care suspendă succesiunea conversă a anamnezei, des­chizând astfel un „luminiș” pen­tru survenirea propriei sale Ori­gini, eterne. Cea mai convin­gătoare probă a acestei experiențe rămâne cea a luminii increate, pe care Părintele nostru o mărtu­risește în închisoare Părin­telui Vasile Vasilache. O expe­riență survenită în răs-timpul som­nului. De vreme ce somnul reprezintă, deja, o lacună a conș­tiinței, urmează că lumina increată relevă de o lacună a lacunei. De o brazdă a brazdei, pentru a-l para­fraza pe Proust. În prefața ediției franceze a Jurnalului fericirii, Olivier Clément sublinia că avem aici de-a face cu una dintre cele mai prețioase și autentice mărturii despre lumina taborică din lite­ratura secolului XX.
Operând în arcul voltaic dintre prezent și trecut, ne putem trezi „suspendați”, nici în trecut nici în prezent, pregătiți astfel să primim în dar lapsul de eternitate care se îndură de (dar și îndură pentru) noi în și din chiar lacunele vieții noastre cotidiene. Și câte lacune nu se căscau astfel în viața celor din închisorile comuniste! Hristos com­pătimește în răs-timpul nostru. Aceasta este marea veste pe care o aduce pentru noi Părintele Nicolae de la Rohia.