Triumful armelor de foc la Panipat

Pe 21 aprilie 1526, în regiunea Haryana din nordul Indiei, la Panipat, a avut loc una dintre cele mai importante bătălii ale evului mediu asiatic, bătălie care a opus trupele mogule celor indiene. Bătălia de la Panipat a marcat triumful cavaleriei şi a armelor de foc în Asia. Totodată, la Panipat au fost puse bazele Imperiului Mogul, imperiu care avea să domine multă vreme sub-continentul indian.

Timur Şchiopul, marele conducător al Samarkandului, a reuşit să redea gloria mongolilor din vremea lui Genghiz Han, realizând un mare imperiu asiatic, pornind de la baza sa din Transoxiana islamică. Succesorii lui Timur Lenk s-au luptat să-i păstreze moştenirea.

În 1494, sarcina de a face să renască gloria dinastiei i-a revenit unui băiat de doar 11 ani, Zahir-ud-din Muhammad Babur. Limba şi descendenţa paternală a lui Babur era turca, mama lui fiind mongolă, descendentă a dinastiei lui Genghiz Han. De aici deriva şi numele purtat de imperiul său: imperiul mogul. Se ştie că Babur a fost un iubitor de literatură şi un poet talentat, cu toate că, în copilărie, a primit o aspră educaţie militară. Babur a cucerit de trei ori şi a pierdut tot de atâtea ori capitala lui Timur Lenk, Samarkand, cucerind apoi Kabulul şi proclamându-se „padişah” (sultan în persană). În anul 1514, perşii, aliaţii lui Babur, au fost înfrânţi la Chaldiran de sultanul otoman Selim. Acceptând faptul că nu avea cum să recâştige teritoriile răsăritene care i-au aparţinut lui Timur, Babur şi-a îndreptat atenţia înspre India. Motivul pentru a ataca această ţară, împărţită pe atunci într-o puzderie de statuleţe conduse de rajahi, nu a întârziat să apară. Sultanul de Delhi, Ibrahim Lodi, se făcuse urât de supuşii săi şi mai mulţi feudali afgani i-au cerut sprijin lui Babur împotriva lui. Asumându-şi rolul de eliberator, Babur şi-a pregatit armata şi a pornit spre India.

Cu toate că armata sa nu era numeroasă, ea îşi demonstrase calităţile moştenite de la turci şi mongoli, fiind formată în principal dintr-un corp de arcaşi călare, disciplinaţi şi foarte mobili. În plus, Babur a învăţat de la turci să folosească armele cu praf de puşcă, înarmându-şi infanteriştii cu puşti cu fitil şi dotându-şi armata cu tunuri.

Babur şi-a început campania din anul 1519 prin subjugarea triburilor care îi blocau intrarea în Punjab, după care a lansat o serie de incursiuni în nordul Indiei. Principalii adversari ai lui Babur erau afganii, care migraseră în zonă sub dinastia Lodi. Babur a reuşit să stabilească o alianţă cu viceregele Punjabului, Daulat Lodi Han, şi cu unchiul acestuia, Alam Han, care căutau să-l înlăture cu orice preţ pe sultanul din Delhi, Ibrahim Lodi. Alianţa a fost însă de scurtă durată, din cauza nestatorniciei lui Daulat Lodi Han.Invazia asupra Indiei a fost întârziată de presiunea uzbecă asupra teritoriilor stăpânite de Babur şi de intrigile lui Daulat. Babur a reuşit să-şi reia marşul înspre India abia în anul 1525. O armată inamică, condusă de Daulat Han, a distrus totul înaintea lui Babur. Însuşi sultanul Ibrahim şi-a făcut apariţia pe câmpul de luptă.

Armata sultanului Ibrahim număra aproximativ 100.000 de oameni, fiind de zece ori mai numeroasă decât forţa invadatoare, şi era însoţită de 1.000 de elefanţi de război. Cu toate acestea, Babur nu a fost îngrijorat, considerând că sultanul era un tânăr neexperimentat, care mărşăluia fără o anumită ordine, avântându-se în luptă fără un plan anume”. Babur a intenţionat să folosească o tactică în care să combine armele de foc, arme de care inamicul nu beneficia, cu mobilitatea cavaleriei sale pentru a contrabalansa în acest fel superioritatea numerică a armatei lui Ibrahim.

Pe 12 aprilie 1526, Babur s-a poziţionat cu flancul drept înspre Panipat, la nord de Delhi. A postat tunurile şi puştile cu fitil în centrul armatei sale. Imitându-i pe otomani, Babur şi-a fortificat poziţia cu 700 de care de luptă, legate între ele. De asemenea, şi-a întărit flancurile cu tranşee şi cu un abatis (zid format din trunchiuri de copaci), în care au fost lăsate spaţii pentru arcaşi şi pentru a da cavaleriei posibilitatea de a porni la atac. În mod remarcabil, armata lui Babur a reuşit să lucreze la fortificaţii timp de opt zile în apropierea armatei lui Ibrahim.

În tot acest timp, războinicii lui Babur au călărit până aproape de rândurile inamice atacându-le cu săgeţi, fără să primească vreo replică. În 20 aprilie, Babur a lansat un atac de noapte împotriva trupelor conduse de Ibrahim, dar întunericul i-a îngreunat manevrele şi l-a făcut să se retragă fără să obţină vreun succes major. Considerând retragerea lui Babur ca fiind o victorie a sa, Ibrahim a hotărât să declanşeze lupta decisivă în cursul zilei următoare atacului de noapte.

Babur şi-a împărţit armata în şase divizii: centru dreapta şi stânga, aripile din dreapta şi stânga, avangarda şi rezervele. Apoi, conform tradiţiei mongole, a detaşat două grupuri de cavalerie uşoară, una pe extrema stângă, cealaltă, comandată de fiul său, prinţul Humayun, pe extrema dreaptă. Cavaleriile uşoare aveau sarcina de a apela la tactica numită de moguli tulughma, o manevră prin care reuşeau să atace inamicul prin spate. Pe 21 aprilie 1526, numeroasa armată a lui Ibrahim a pornit la atac, fiind concentrată pe aripa dreaptă a lui Babur.

Rezervele lui Babur au încercat să sprijine partea ameninţată de indieni, însă oamenii lui Ibrahim s-au mişcat mult mai repede. Rândurile din spate au înaintat, neştiind că îşi împingeau camarazii în abatis sau în tranşee. Din spatele defensivei lui Babur, arcurile, puştile cu fitil şi tunurile au lansat un atac în forţă asupra maselor dezordonate ale armatei indiene. În acel moment al bătăliei, cavaleria mogulă a ieşit prin spărturile lăsate intenţionat în acest scop în zidul de apărare şi a alungat elefanţii de luptă ai indienilor cu o ploaie de săgeţi. Aripa stângă a armatei lui Babur şi-a început înaintarea. O scurtă perioadă de timp aceasta a fost oprită de indieni, vreme în care, din centru, noi trupe au intrat în luptă pentru a sprijini contraatacul. Soldaţii lui Ibrahim au lansat o serie de atacuri disperate, dar toate au fost respinse, supravieţuitorii neavând altă variantă decât retragerea.

În timp ce bătălia se afla în plină desfăşurare în centru, cavaleria lui Babur a pus în aplicare tactica tulughma. Detaşamentele de pe flancuri s-au deplasat cu rapiditate în spatele armatei lui Ibrahim, tăindu-i orice cale de retragere şi trăgând mii de săgeţi în rânduri dese ale indienilor prinşi ca într-un cleşte.

Babur şi-a amintit după bătălie că adversarii „nu se puteau mişca nici înainte, împotriva noastră, nici să-şi croiască drum înapoi să scape”. Însuşi Ibrahim a fost doborât, în vreme ce se lupta cu curaj alături de oamenii săi. Către mijlocul zilei, bătălia de la Panipat a luat sfârşit. În vreme ce mogulii au avut puţine pierderi, fără să se ştie cu exactitate numărul acestora, indienii au pierdut 15.000 de oameni.

La Panipat au fost puse bazele Imperiului Mogul, imperiu care avea să domine multă vreme subcontinentul indian.

Imediat după victorie, oraşele Delhi şi Agra au fost capturate. De acolo, Babur şi-a consolidat dominaţia asupra nordului Indiei, înfrângându-i pe rajpuţi la Kanua în 1527 şi cucerind fortăreaţa de la Chandri în 1528. Babur şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Agra, capitala pe care o alesese, guvernând cu clarviziune uriaşul conglomerat de naţiuni cucerite.

La moartea sa, în 1530, Babur era stăpânul unui imperiu care includea Kabul, Punjab şi Delhi. Imperiul mogul se întindea spre est până la statul Bihar şi înspre sud până la Gwalior. Babur a lăsat prin testament succesorilor săi o armată care se dovedise a fi un formidabil instrument de cucerire.

Fondatorul dinastiei mogulilor, Babur a extins controlul asupra Indiei astfel că la sfârşitul domniei sale, în 1530, imperiul său se întindea de la munţii Himalaya până la Dekkan. Cu toate acestea, adevăratul fondator al Imperiului Mogul şi totodată cel mai important conducător indian de la Aşoka este considerat Akbar cel Mare (1556-1605), iar perioada domniei sale, perioada clasică a Imperiului Mogul.

Akbar a ataşat Imperiului Mogul India de Nord şi regiunea Dekkan, dar contribuţiile sale cele mai importante au fost toleranţa faţă de religii, reformele guvernamentale şi patronajul cultural. Sub Akbar, guvernul şi sistemul de taxe au fost reorganizate. Tensiunile dintre musulmani şi hinduşi au fost diminuate datorită căsătoriilor strategice ale acestuia cu prinţese din Rajaput, acceptarea în funcţii importante a musulmanilor şi anularea taxei per capita a non-musulmanilor (1564). Toleranţa religiilor a fost încurajată şi prin organizarea unor întâlniri între membri reprezentativi ai diverselor religii pentru a discuta diverse aspecte legate de acestea. Akbar ar fi dorit subsumarea religiilor musulmane şi hinduse uneia singure, monoteiste, însă acest ideal a rămas nematerializat.

Lui Akbar i-au urmat la tron Jahangir (1605-1627), Shah Jahan (1628-1658) şi Aurangzeb (1658-1707). Aceştia, deşi au adus cu sine schimbări semnificative, nu au egalat strălucirea domniei lui Akbar. Campaniile militare costisitoare, problemele din sistemul de taxe şi din administraţie au dus la o eroziune a întregului imperiu mogul. Jahangir a luat decizia de a permite negustorilor englezi stabilirea unui punct comercial la Surat, pe coasta de vest, iar Shah Jahan a îngreunat şi mai mult situaţia economică a imperiului cu proiectele sale elaborate pentru construcţii impunătoare. O bijuterie din timpul domniei sale este Taj Mahalul, un monument funerar de o frumuseţe neegalată, clădit în cinstea iubitei sale soţii, Mumatz.

În timpul lui Shah Jahan au fost reaprinse controversele religioase care au ajuns la fanatism şi conflictele deschise în timpul lui Aurangzeb. Aceasta este şi una din cauzele care au dus la declinul Imperiului Mogul. Aurangzeb i-a persecutat pe toţi cei care nu erau de religie musulmană, a comandat distrugerea templelor hinduse şi a reinstaurat taxa per capita (1679), îndepărtând pe conducătorii Rajaput. Ca rezultat al acestor acţiuni s-au născut mişcări îndreptate împotriva conducerii, cum ar fi sikhismul şi naţionalismul Hindu Maratha.